Creșterea copiilor prin iubire

Majoritatea părinților își iubesc copiii și au intenții pozitive fată de ei, însă nu toți știu cum să-și exprime afecțiunea și cum să procedeze astfel încat bunele lor intenții să ajungă la copii într-o maniera cât mai autentică și constructivă. Privitor la creșterea copiilor, păna în ziua de astazi se diferentiază două metode folosite de părinți.

Acestea sunt întalnite sub diferite denumiri în literatura de specialitate, de la educația prin reactie și educatia proactivă, noțiuni introduse de Ross Campbell, psihiatru și consilier familiar, la cele precum parentingul conditionat, respectiv parentingul neconditionat folosite de psihologul Alfie Kohn. Indiferent de modul în care sunt denumite, cele două metode au la bază iubirea fată de copil și pot fi privite, într-o abordare mai apropiată de esența relației părinte copil, ca alternative cu rezultate diferite în crestere și dezvoltarea copilului. Diferențiem din aceasta perspectivă, creșterea copilului prin iubire condiționată și creșterea prin iubire necondiționată. Termenul de “creștere” ne conferă un spectru mai larg incluzând pe lângă educație, respectarea și facilitarea exprimării drepturilor copilului ca ființă umana complexă pentru a-și atinge și dezvolta potențialul său maxim.

 

Creșterea prin iubire condiționată include o perspectivă centrată mai mult pe educarea copilului, lucru ce presupune schimbarea comportamentului copilului folosind sistemul de pedepse/ recompense. Acestă abordare a prins amploare în anii ‘70, prin curentele behavioriste. Perspectiva părinților este una limitativă, fiind de regulă marcată de preocuparea de a-i determina pe copii să fie cât mai ascultatori și cât mai adaptați regulilor familiale și sociale, în timp ce nevoile emoționale ale copilului sunt neglijate. Din acea perioadă pedeapsa şi recompensa devin populare în rândul părinţilor din întreaga lume. Deși par soluții foarte simplu de folosit şi cu rezultate imediate, atrag totodată și o serie de efecte de altă natură.

De-a lungul timpului a rezultat că folosirea pedepsei în creșterea copiilor are urmatoarele implicații:

Comportamentul autoritar și punitiv al părintelui îi provoacă furie copilului și, pentru că nu poate riposta, devine astfel o victimă; totodată, din exemplul personal al părintelui, fie va învata cum să-i victimizeze pe alţii apeland la putere, fie se va obișnui cu postura de victimă.

Pedeapsa erodează relaţia dintre copil şi părinte. Atitudinea duală a părintelui (“te iubesc, dar te și pedepsesc” ) este foarte derutantă pentru copil. În timp, acesta învaţă că tocmai atunci când are mai mare nevoie de sprijinul părintelui, de exemplu atunci când face greşeli grave, trebuie să se ferească de el şi de reacţiile sale negative.

Pedeapsa distrage copiii de la lucruri importante pentru ei, cum ar fi să înţeleagă şi să-şi însuşească valori importante, ca de exemplu compasiunea şi grija faţă de ceilalţi. Un copil care va fi certat şi pedepsit de părinte pentru că şi-a lovit prietenul de joacă nu va înţelege neaparat că a greşit, ci data viitoare va face acelaşi lucru, însă fără să fie prins.Totodată, va acumula resentimente față de părinte.

Atunci cand ne referim la recompense, fie că sunt concrete (bani, mâncare ), simbolice (note, medalii ) sau verbale (laude, gratificări ), acestea reflectă, de asemenea, o preocupare fată de comportament. Ele au efecte nedorite în timp dacă sunt folosite de părinți cu intenția de a întari un anumit tip de comportament.Totodată, încercarea cresterii motivației prin recompense are ca efect secundar reducerea moțivatiei interne, care are la bază manifestarea unui interes real din partea copilului pentru ceva anume.

Iubirea este conditionată atunci când copiii beneficiază de iubirea și acceptarea parintească doar dacă au un anumit comportament. Când ne referim la condiționări, unele pot fi legate de cumințenie sau de anumite realizări. Când iubirea parintească este conditionata, copiii se simt iubiți doar pentru ceea ce fac; prin urmare ei trebuie să castige iubirea părinților comportându-se așa cum părinții cred de cuviință, încercand, de multe ori cu greu, să se ridice la standardele acestora. O astfel de educație reflectă în cele din urmă premisa de a vedea ulterior aproape orice interacțiune umană (chiar și între membrii unei familii ) drept o tranzacție economică de genul “dacă fac asta, eu ce primesc?”

Acum o jumatate de secol, psihologul Carl Rogers a oferit raspunsul la întrebarea: “Ce se intamplă cand iubirea parinteasca depinde de ceea ce face copilul?”. El a explicat că cei care primesc o astfel de iubire ajung să-și renege acele părți ale lor care nu sunt apreciate. Ei se consideră demni de iubire numai atunci când se comportă, gandesc sau simt în anumite moduri. Aceasta este, de fapt, o cale sigură de a ajunge să dezvolte mai târziu probleme psihologice.

Consecințele cresterii prin iubire condiționată sunt gravele probleme existențiale ale copilului în anii de viață următori. Acesta va fi nepregătit în anumite direcții și poate dezvolta:

- o atitudine care care contestă orice formă de autoritate, inclusiv pe cea a părinților, ajungând, chiar să respingă credințele și valorile acestora;

- copilul dobândește o perspectivă negativă asupra naturii umane, astfel va perceape lumea ca fiind respingătoare și ostilă, va întâmpina dificultăți în a creea relații cu ceilalți, în a vorbi, a învăța, în a a-și gestiona propriul comportament;

- va trăi neliniște și anxietate și va fi vulnerabil la orice influență negativă;

- va avea probleme în depășirea momentelor de mânie;

- prin manifestarea autorității și controlului părinților va fi supraprotejat, fapt ce ii va limita dezvoltarea autonomiei și a încrederii în sine;

- perspectiva asupra iubirii părintesti va fi un privilegiu care trebuie câstigat; acest lucru se reflectă întocmai în modul cum se va iubi pe sine și cum îi va iubi pe ceilalți;

 

În creșterea prin iubire necondiționată, iubirea părinteasca este un „dar”. Părinții sunt interesați în mod autentic de fericirea, bunăstarea și sănatatea fizică și emotională a copilului. Ei respectă drepturile copilului dobândite prin naștere, drepturile la iubire și respect. Își manifestă iubirea fața de copil indiferent dacă el împlinește sau nu cerințele și așteptările lor. Copilul este privit ca o ființă umana întreagă și nu numai prin prisma comportamentului său.

Creșterea prin iubire neconditionată plasează pe primul loc nevoile copilului și se bazeaza pe identificarea nevoilor elementare ale copilului, anticiparea și satisfacerea acestora. Nevoile emoționale ale copilului sunt satisfăcute prin iubire, înțelegere și o disciplină blândă. Atâta timp cât “rezervorul” emoțional este plin, copilul este fericit și poate funcționa la cote maxime. Nevoile fundamentale ale copiilor sunt: nevoia de iubire, nevoia de formare și educatie, nevoia de protecție fizică/ emoțională, nevoia de explicare si exemplificare a controlului mâniei;

Nevoia de iubire este cea mai importantă nevoie a copiilor. Pentru ca iubirea părinților să ajunga la ei este necesar sa fie exprimată pe înțelesul copiilor în mod practic și clar atât verbal cât și faptic. Există patru comportamente principale prin care putem oferi copilului iubire neconditionată: contactul vizual, contactul fizic, atenție totală, ascultarea copilului. Copilul are nevoie să știe că “ Pentru părinții mei sunt ființa cea mai  importantă de pe lumea asta.“

Nevoia de protecție este raportată la vârsta copilului. Pe masura ce copilul crește are nevoie să fie protejat din ce în ce mai puțin și să i se acorde spațiul necesar pentru a-și dezvolta autonomia și încrederea în sine.

În ceea ce priveste educația și formarea, este de preferat să se facă numai atunci când copilul se simte iubit, numai în momentele când rezervorul lui de iubire este plin. Are rolul de a sprijini copilul în dezvoltarea capacității de a lua propriile decizii în formarea unui sistem de valori propriu, puternic și sănătos.În acest sens exemplul personal al părintelui are un rol deosebit de important. Una din valorile esențiale ce ține de integritate cuprinde trei elemente esențiale: adevărul, respectarea promisiunilor și asumarea responsabilitații față de propriul comportament.

Exprimarea și gestionarea mâniei are un rol esențial în viața adultului de mai târziu. Este necesar ca modul de gestionare și exprimare al mâniei să fie învatate de acasă, din familie. Felul în care copilul învata să își gestioneze mânia va determina felul în care reuseste să abordeze situațiile critice și sa facă față unor evenimente dificile. Copiii își exprimă mânia verbal și prin fapte. Este important să încurajăm copilul să-și exprime mânia în mod constructiv și să nu o reprime, să manifestăm înțelegere și blândețe în acele momente și să căutăm împreună rezolvari pe cale pașnică, fiind pentru copilul nostru un model de iertare și blândețe. Copilul va reflecta în viața sa iubirea și iertarea primită de la părinți. O reflectă în lume și față de sine însuși.

Studii și cercetări de specialitate, care se referă la ce-și doresc copiii pentru ei înșiși, arată că pe primul loc se află iubirea necondiționată și susținerea permanentă din partea părinților. Mai apoi își doresc o mai bună comunicare cu parinții, mai mult timp petrecut împreună, respect și alte lucruri ce susțin nevoia lor de sens și scop în viață. Într-unul dintre aceste studii, copiii își exprimau această nevoie de iubire în diverse moduri:

 

Să fiu iubit indiferent de ceea ce fac.“

Să simt o stransă legatură cu parinții mei.”

Să simt că parinții mei mă acceptă așa cum sunt.“

 

Creşterea este un proces oricum destul de dificil, iar fără sprijinul persoanelor semnificative din viața noastră devine și mai dificil. Scopul nostru, ca părinti, este să-i sprijinim pe copii pentru a deveni niște adulți maturi. Modul nostru de abordare în acest sens face diferența între fericirea sau suferința lor. Viitorul copiilor este determinat în esență de aceasta temelie solidă, iubirea necondiționată, deoarece starea emotională a copilului influențează atât felul în care viitorul adult vede lumea înconjurătoare, cât și felul în care se percepe pe sine.

 

 

Referințe bibliografice: “Parenting necondiționat” de Alfie Kohn; “Educația prin iubire” de Ross Campbell