Poveste terapeutica

Pentru copii, părinți și nu numai :)

Frica este o stare emoțională creată de mintea noastră, o plăsmuire, o creație a ei. Ca să o dizolvi și să o transformi în putere, tot cu ajutorul minții vei reuși să găsești soluții. Stă în puterea ta să te eliberezi de ea! Această poveste este despre frică și modalitatea de a te elibera de ea. Sper să vă placă și să vă ajute. Vă îmbrățișez cu drag!

POVESTE MAGICĂ

Undeva, la un capăt de lume, unde atingi norii cu mâna şi stelele sunt aşa de aproape că, dacă te ridici pe vârfuri, te loveşti cu capul de ele, la acest capăt de lume trăiau patru pitici. Piticii aceştia erau fermecaţi şi aveau în păstrare Magia. Dacă ar fi vrut, ei ar fi adus acolo unde trăiau toate lucrurile văzute şi nevăzute, toate comorile din lume.

Dar… ei erau nişte pitici modeşti şi le plăcea să trăiască simplu, să-şi adune singuri hrana, să se bucure de limpezimea şi frumuseţea acelor locuri, să se scalde cu bucurie în lacul de cristal. În fiecare zi adunau toate vietăţile pădurii, le hrăneau din mâna lor şi erau fericiţi. Într-o zi, fericirea lor a fost tulburată de o întâmplare ce avea să le strice liniştea îngerească.

Dar să vă spun numele piticilor: cel mai bătrân dintre ei, spun bătrân pentru că avea o barbă albă, lungă, aproape cât el de mare şi ochii lui negri, adânci ca şi peşterile muntelui erau plini de luciri vesele, ei bine, acest pitic se numea Moşu’. Cum piticilor şi, mai ales acestora care aveau puteri magice, nu le puteai ghici vârsta, eu cred că el era cel mai bătrân pentru că era cel mai înţelept şi avea întotdeauna la îndemână un sfat. Apoi urma Vorbă Bună - oricând ceilalţi aveau un motiv de ceartă, acest pitic reuşea să-i potolească cu o vorbă - o vorbă bună. Mai rămân Smiorcăilă şi Mărunţel. Smiorcăilă, cât era ziua de lungă, găsea din orice un motiv să se plângă, iar Mărunţel era cel mai mic dintre ei şi îi spuneau aşa pentru că el reuşea să se strecoare unde ei nu puteau.

Acum, că i-aţi cunoscut pe toţi, să vedem ce întâmplare le-a tulburat viaţa liniştită pe care o duceau la acest capăt de lume. În dimineaţa aceea Moşu’ a dormit mai mult decât de obicei şi nu a avut cine să-i mai povăţuiască, să aibă grijă pe unde umblă şi să nu zăbovească mai mult decât de obicei prin locuri neumblate, să le amintească ce trebuie să facă pentru a-şi păzi magia şi să se apere de Frică, singurul lor duşman. Vorbă Bună a rămas să deretice prin căsuţă şi să pregătească mâncarea, iar Smiorcăilă şi Mărunţel au plecat să hoinărească în pădure, să hrănească animalele şi să culeagă fructe.

Ajungând în poieniţă unde se strângeau toate vietăţile pădurii în aşteptarea lor, Mărunţel a văzut un iepuraş alb. S-a apropiat de el, dar iepuraşul a luat-o la goană şi Mărunţel s-a luat după el. Degeaba-l strigă Smiorcăilă şi-l ruga să se întoarcă, Mărunţel era aşa de fascinat de iepuraş şi de joaca lui, că a uitat de toate, şi de Smiorcăilă şi de sfaturile Moşului! În joaca lor de-a prinselea, Mărunţel a trecut pe tărâmurile necunoscute. Iepuraşul alb era doar o fantasmă a necunoscutului şi a dispărut la fel de repede cum apăruse, lăsându-l pe Mărunţel singur pe ciudatele tărâmuri. A simţit cum un sentiment nemaiîntâlnit până atunci pune stăpânire pe el şi îi fura încet, încet puterile magice. Totul în jur era necunoscut şi era ... singur, el care toată viaţa a trăit dădăcit de cei mai bătrâni, acum era singur, nu mai era cine să-i spună ce să facă şi... unde erau ceilalţi?

- Moşule - strigă el, dar ecoul îi răspunse.

- Moşule...le.le..le!

- Cine-i acolo? strigă disperat Mărunţel.

- Cine-i acolo..lo..lo ? îi răspundea ecoul, şi Frica punea tot mai tare stăpânire pe el lăsându-l fără puterile magice.

A încercat el să se dea peste cap, să se transforme în pasăre, să zboare peste pădure dar... nimic, nu-i mai rămăsese nici o fărâmă de magie. Totul în jur era urât, copacii prindeau viaţă şi îşi lungeau braţele să-l cuprindă pe Mărunţel, dar cum era el aşa de... mărunţel, se strecură printre crengile hidoase şi începu să fugă de mânca pământul. Totul în jurul lui se transforma datorită imaginaţiei sale şi săracul Mărunţel era atât de speriat că nu băgă de seamă pe unde calcă şi curând picioarele aveau să-i devină răni. Obosit de atâta alergat, căzu în mijlocul unei poieniţe şi... adormi plângând. Dar Frica îşi făcea loc şi în somnul lui.    

Mărunţel îi striga pe pitici în vis şi ecoul îi purtă strigătul disperat până la căsuţa de la marginea lacului unde piticii se plimbau de colo-colo îngrijoraţi.

- Aţi auzit ?...spuse deodată Vorbă Bună.

- Ce să auzim ? întrebă Moşu’, care era mai fudul de urechi.

- E Mărunţel! strigă Smiorcăilă, e departe şi speriat...

- Da, da spuse îngrijorat Moşu’, care desluşea şi el acum strigătul disperat a lui Mărunţel.

- Să plecăm să-l ajutăm, a pus Frica stăpănire pe el. Of, Doamne!cum vom reuşi să-l salvăm? - se văicărea acum şi Vorbă Bună.

- Staţi! Staţi să chibzuim - sări Moşu’, nu putem să intrăm şi noi pe tărâmuri necunoscute, să nu uităm că avem de înfruntat un duşman teribil, dacă o să intrăm şi noi acolo, acolo o să rămânem pe veci. Şi s-au pus la sfat cei trei pitici încercând să găsească o soluţie să-l scoată pe Mărunţel din robia Fricii. Noaptea coborî liniştită peste căsuţa lor dar ea nu putea ascunde îngrijorarea şi disperarea piticilor, doar broscuţele din lac cântau de zor.

- Lacul... spuse dintr-o data Moşu’, Doamna Lacului... ea e singura care ne poate ajuta!

Săriră toţi şi se înghesuiră, aproape îmbrâncidu-se, să iasă afară pe uşă. Alergară într-un suflet spre lac şi, ţinându-se de mâini, începură să o strige pe Doamna Lacului, pe care nu mai îndrăznise nimeni să o trezească în ultimele sute de ani.

- Cine mă strigă? se auzi o şoaptă din fundul Lacului, cine îmi tulbură somnul ?

- Noi, Doamnă, noi, piticii, te rugăm să ne ierţi, dar avem nevoie de ajutorul tău!

- Vino, te rugăm, vino! - strigau piticii în cor.

Din mijlocul Lacului, o lumină verzuie limpezi văzduhul şi apoi o siluetă aproape transparentă se ridică deasupra, abia atingând apa. Năucitor de frumoasă, Doamna Lacului avea faţa albă ca spuma, şi ochii albaştri, albaştri ca azurul, gâtul fragil îi era înconjurat de un colier de peştişori aurii, iar vorbele ei erau şoapte ce curgeau în valuri. Piticii rămaseră muţi de uimire la apariţia ei, se uitau năuciţi şi aşteptau să dispară în orice moment. A trecut un timp până cănd uimirea lor a fost spulberata de unduirea vorbelor Doamnei Lacului.

- Cu ce vă pot ajuta? Ce necaz v-a făcut să-mi tulburaţi liniştea?

- Stăpâna Lacului, Mărunţel ...Mărunţel al nostru a intrat pe tărâmul necunoscut şi Frica a pus stăpânire pe el. Cum să-l ajutăm? întrebă Moşu’.

- Ajută-ne Doamnă, ajuta-ne, strigau toţi disperaţi.

- Opriţi-vă, Frica o să pună stăpânire şi pe voi şi vă va trece dincolo pe tărâmuri necunoscute.

- Opriţi-vă! - le spuse Doamna. O să vă ajut !

Piticii stăteau acum liniştiţi privind spre Doamna Lacului, pregătiţi să-i soarbă fiecare vorbă.

- Singurul care l-ar putea acum salva pe Mărunţel din ghearele Fricii ar fi Curajul, el este cel care ar putea-o învinge, spuse Doamna Lacului.

- Şi unde o să-l găsim? întrebară piticii.

- E departe, va trebui să lăsaţi totul în grija mea şi să plecaţi imediat, o să vă daţi singuri seama unde îl veţi găsi. Va trebui să pătrundeţi împreună pe tărâmuri necunoscute şi nu lăsaţi Frica să pună stăpânire pe voi! Nu uitaţi: trebuie să rămâneţi împreună!

- Dar, spuse dârdâind Smiorcăilă, e aşa întuneric acolo!

- Uite, vă dau scoica aceasta - le zise Doamna şi le aruncă o scoică de aur ce strălucea ca o stea, iar văzduhul se lumină când Moşu’ o deschise.

- Ea vă va călăuzi la drum - mai spuse Doamna şi dispăru sub apă ca o minune.

Piticii au rămas la fel de uimiţi ca şi la apariţia ei, dar un râs înfiorător îi trezi din uimire. De acolo, din tărâmul necunoscut se auzea! S-au strâns la un loc şi au simţit cum îi pătrunde o forţă neînchipuit de mare, cu toate ca râsul le mai vibra, încă, în urechi. Închizând uşa căsuţei, şi-au luat rămas bun de la animale şi păsări, mângâindu-le, rugându-le să aibă grijă de căsuţa lor şi de lac, apoi prinzându-se de mâini s-au avântat spre necunoscut.

În timpul acesta, Mărunţel trezindu-se din somnul acela greu şi cu vise înfiorătoare, îşi şterse ochişorii care mai purtau încă urmele lacrimilor, şi privi în jur. Nu prea reuşea el să desluşească mare lucru din cauza întunericului, dar zări o scânteie undeva, departe, departe. Parcă scânteia aceea se apropia încet, încet, de el. Încercă să se ridice, dar scoase un ţipăt de durere, picioarele îi sângerau încă din cauza mărăcinilor pe care-i întâlnise în cale atunci când alergase. „Dacă aş mai avea magia - gândi el, în primul rând aş face lumină, să pot vedea unde mă aflu.” Şi gândul acesta nu-i dădea pace.

Încercă să-şi adune puterile, când, o geană de lumină străbătu pădurea. Frica din sufletul lui începu parcă să dispară şi atunci îşi recăpătă un pic de magie. Profită de raza de lumină şi încercă să-şi panseze rănile apoi se ridică şi căută să găsească drumul spre casă. Dar cu Frica e greu e luptat, nu se lasă ea cu una cu două. Îi era dor de piticii lui. „Ce bine ar fi acum să fie acasă, toţi, împreună lângă foc, ascultând poveştile Moşului.” - gândi Mărunţel. Gândul acesta îl făcu să se simtă mai puternic... şi parcă piticii lui ar fi fost lângă el. Preţ de o clipă s-a simţit altfel... da, nu se mai simţea singur.

Dintr-o dată, însă, se porni un vânt puternic care îl prinse pe Mărunţel într-un vârtej, îl ameţi bine şi pe urmă îl puse jos. Un râs cutremurător răsună în pădure. Mărunţel se ascunse după o tufă, ghemuindu-se speriat.

- Ce credeai, că ai scăpat de mine ?? Tu şi piticii aceia care îmi calcă meleagurile fără să îmi ceară voie, vă credeţi mai puternici decât mine?? Ei, las’ că o să vă arăt eu cine e mai puternic! - striga Frica, asurzindu-l cu o voce ca tunetul.

Ramurile copacilor au început să se întindă şi să-l prindă pe Mărunţel ca nişte cleşti, dar gândul îi zbură la piticii lui, deci îl caută, au pătruns şi ei pe teritoriul Fricii şi încearcă să-l găsească, nu mai e singur. Din nou, simţi cum puterile-i revin, crengile copacilor se retraseră, scânteia aceea se făcea tot mai mare şi era tot mai aproape. Acum se vedea ca şi ziua, nu-i mai era frică. Dar, ce să vezi, e oare adevărat?? Piticii lui făceau lumină! Da, Moşu’, Vorbă Bună şi miorcăilă, strângându-se de mâini, înaintau în poieniţă luminând-o.

- Hei, sunt aici! strigă Mărunţel.

- Mărunţel! Mărunţel! strigară ei toţi în cor şi se îmbrăţişară de parcă nu s-au mai văzut de ani de zile.

- Doamne, ce mult ne-ai lipsit! - zise Moşu’.

- Da, da! - afirmară într-un glas ceilalţi. Stăteau aşa îmbrăţişaţi, toţi ghemuiţi unul în braţele celuilalt şi se simţeau ... puternici. Frica îşi trimitea ultimele puteri ca să-i despartă, încercând să se folosească de toate trucurile ştiute numai de ea, dar ei se strângeau tot mai tare şi atunci ea renunţă, istovită, şi plecă.

- Haideţi să căutăm Curajul, spuse Moşu’.

- Dar unde să-l căutăm, unde? Şi atunci un glas blajin, o şoaptă ca un val le răspunse:

- Nu mai trebuie să-l căutaţi, l-aţi găsit! E în fiecare din voi, cu dragostea voastră, cu prietenia voastră pe care nu a putut să o destrame, aţi reuşit să învingeţi Frica!

- Hai, veniţi la căsuţa voastră dragă! - le şopti Doamna Lacului.

Şi atunci piticii s-au prins de mâini formând un cerc magic, şi gândindu-se fiecare la căsuţa lor, cât ai clipi, s-au trezit acasă. Şi ce bine e acasă! Acum Mărunţel doarme dus, iar visele lui sunt aşa de frumoase! Frica încă îi mai pândeşte pe la ferestrele casei, dar nu mai îndrăzneşte să le tulbure liniştea.