Noi și copiii

Haideți să vorbim un pic despre copilul cuminte. Este una dintre discuțiile pe care le port deseori în cabinet pentru că părinții vin îngrijorați, spre exemplu, de faptul că băiețelul lor nu este cuminte la grădiniță, vorbește urât, îi bate pe ceilalți copii, îi răspunde educatoarei ș.a.m.d.

În primul rând vă propun să pornim de la cuvânt: vrem ca al nostru copil să fie CUMINTE. CU MINTE!  Hm… cam cât de CU MINTE?! Mai precis, câtă minte avem pretenția să aibă un copil de grădiniță? Este o întrebare interesantă, nu? Dar lăsând cuantificarea, următoarele întrebări ar fi: de unde are copilul acea minte? De unde a acumulat el toate informațiile pe care le deține? Unde a învățat tot ceea ce știe? De la cine a înțeles el ce este sau nu este bine și corect să facă? Răspunsul este evident: de la cei cu care a crescut până la vârsta aceasta; adică părinți, bunici, bonă… fiecare copil cu cine a avut posibilitatea să stea. Și acum putem detalia: atunci când copilul vorbește urât nu înseamnă neapărat că i s-a vorbit urât! Dar nu ar trebui scăpată din vedere îndeletnicirea lui de bază: este dornic să afle cât mai multe, curiozitatea este firească și naturală, ca urmare este atent (chiar dacă pare a fi concentrat în joaca de moment ) la tot ceea ce se întâmplă în jur. Dacă adulții din viața copilului au obiceiul de a se certa din varii motive, chiar dacă nu țipă la copil, ci doar unii la alții, cel mic o să învețe că aceea este modalitatea în care se fac lucrurile, că așa se vorbește și ca atare o să preia exemplul și îl va aplica (așa cum a învățat ) cu cei cu care interacționează. Iar dacă lucrurile nu se opresc aici și părinții îl ceartă și pe el, atunci modelul este generalizat: este clar că așa trebuie să se poarte și el, la rândul lui. Aceasta cu referire la cogniție, la ceea ce gândește copilul.

Dar ceea ce simte un copil atunci când este certat sau bătut nu se poate înțelege decât printr-un exercițiu de introspecție. Vă propun să vă amintiți cum a fost propria copilărie; să vă reamintiți o experiență de genul acesta: când v-a bătut mama sau tatăl. Și dacă ați identificat o amintire de acest gen păstrați-o, vizualizați-o în amănunt și aplecați-vă asupra a ceea ce ați simțit în acel moment. Care este sentimentul predominant? Cum vă simțiți? (aș putea să vă întreb și ce simțiți vis-à-vis de părintele respectiv, dar asta ar însemna să deschidem un alt sertăraș al cutiei Pandorei ) Acel sentiment de micime, de inferioritate și neputință este destul de greu, nu este așa? Este atât de greu încât parcă doare mai tare decât palma în sine! Cum de este posibil acest lucru? Pentru că palma a fost primită o secundă, pentru că locul, la nivel dermal, s-a înroșit și este dureros pentru un timp dar apoi senzația trece, în nici un caz nu o mai simțiți acum, după ani și ani. În schimb puteți simți chiar și acum acel ghem în stomac, acel sentiment greu, de atunci! Dar nu o luați ca pe un lucru negativ. Din contră! Ar trebui să vedem partea bună: putem simți aproximativ ce simte și copilul nostru dacă îl certăm sau îl batem. Iar de aici înainte ține doar de noi să ne hrănim psihic copilul cu ceea ce considerăm că nu îi face în nici un fel rău, să evităm să  îl punem în postura de a experimenta frica (aceasta apare din însăși expectanța a ceea ce știe că va urma pentru că a mai trăit pe propria piele ) și sentimentul de înjosire (el oricum este mai mic de înălțime decât adultul, dar în acel moment se simte și mai mic, mai neimportant și neputincios ); să ne oprim din a mai face toate acestea cu bună știință, pentru că acuma ȘTIM și nu mai avem nici o scuză din momentul în care am înțeles (ce să vă fac dacă ați citit articolul )!

Am vorbit despre cum se simte copilul certat adesea sau bătut, dar cum ajunge să îi bată pe ceilalți?  Vă dau un exemplu din „lumea noastră”, nu a celor mici. Să privim îndeaproape o corporație. Avem un sistem piramidal de răspundere: fiecare șef are subordonați dar are și șefi superiori lui (în paralel cu copilul care are și colegi de o vârstă cu el și colegi mai mici și mai nevolnici dar are și părinți și educatoare ). În urma unei ședințe, dacă un șef este apostrofat și i se comunică faptul că nu are destul randament, nu este destul de bun în ceea ce face (așa cum copilului i se transmite că nu este destul de bun căci doar de aceea i se administrează bătaia, ca să „își bage mințile-n cap”… din nou: de unde să ia „mințile” acelea? ), care este urmarea? Acel șef se întoarce și aruncă totul pe umerii subordonaților încercând în acest fel să se simtă un pic mai bine, să scape de senzația de neputință și de inferioritate (nu mai este neputincios cum era când a fost nevoit să stea să asculte cu capul plecat și nu mai este nici inferior pentru simplul fapt că aplicând măsuri coercitive altora a schimbat raporturile de putere iar acest lucru îi dă - efemer, este adevărat - senzația de control și de putere ). Înțelegeți acum pentru ce copilul merge la grădiniță și începe să aplice celor mai slabi ca el (evitând intenționat pe cei mai puternici, ca să nu dea greș ) același tratament primit acasă? Înțelegeți că nu vorbim de răutate la copil, ci de un mecanism de auto-apărare față de abuzurile venite dinspre adulți? Poate vă pare prea mult să spun abuzuri, dar ce însemnă abuz? Oricum o luăm, dacă vorbim de abuz de încredere, este clar că înșelăm încrederea oarbă pe care o are copilul în noi ca părinți; dacă ne referim la abuz de putere, din nou, în mod cert ne depășim atribuțiile iar dacă luăm abuzul ca termen general cred că suntem cu toții de acord că întrebuințăm fără măsură dreptul dar și obligația noastră de a îi purta de grijă copilului (pentru că acea sintagmă de „eu l-am făcut, eu îl omor” este atât de perimată cât este și Legea Talionului ).

Concluzia cu care mi-aș dori să rămânem este aceea că stă la propriu în puterea noastră să ne creștem copiii educându-i de așa manieră încât să le cultivăm încrederea în sine, să îi învățăm frumosul și binele, să le explicăm că în această lume există și bine și rău dar evitând să îi punem în posturi ingrate. Dacă facem acest lucru, răsplata va fi pe măsură atât pentru noi în calitate de mândri părinți cât și pentru ei, cei care se vor deosebi prin atitudine și modalitate de a privi viața de toți ceilalți ce nu au același noroc..

Știți cum se observă într-un colectiv copiii care sunt stimulați și valorizați? Sunt acei copii care ies în întâmpinarea noilor veniți, cu zâmbetul pe buze, sunt copiii care nu se tem să răspundă la întrebări, cei care au inițiativă și care nu se descurajează de la prima nereușită, tocmai pentru că ei știu că pot, ei știu că nu au de ce se teme și că dacă își doresc cu intensitate ceva, atunci au toate șansele să ducă acel ceva la îndeplinire! Ei știu! Cât despre noi… trebuie spuneți? Ne apucăm de „treabă”?