Lupta pentru ,,putere" dintre părinţi şi copii

În relaţiile cu proprii noştri copii, avem episoade în care emoţiile noastre sunt atât de puternice încât fără să intenţionăm ne pot face să reacţionăm impulsiv şi să rupem astfel relaţia pe care o avem cu propriul copil. Mulţi părinţi îi pot spune propriului copil: „Nu am chef de tine acum”, „Nu vreau să stau cu tine acum” sau „Poate ar trebui să îţi găseşti noi părinţi şi o nouă familie”. Alteori, părinţii aleg să-şi trateze copii cu o tăcere care poate dura ore sau chiar zile în şir. Chiar dacă reacţiile sunt verbale sau non-verbale pentru copil mesajul este cât se poate de clar: „Nu te plac! Nu vreau să am nimic de-a face cu tine.”

Ceea ce nu conştientizăm este că astfel de reacţii instinctive pot să ducă în timp la ruperea relaţiilor cu propriul copil. Rezultatul va fi că vei ajunge să regreţi ceea ce ai spus/făcut iar copilul tău se va simţi furios şi plin de resentimente. Costurile emoţionale sunt mari! Soluţia este să găseşti o modalitate prin care să lucrezi împreună cu copilul tău şi să nu vă îndepărtaţi şi mai mult unul de celălalt. Din fericire, există soluţii. Poţi să te opreşti din a reacţiona impulsiv şi în schimb să iei în considerare situaţia în care te afli şi doar apoi să răspunzi într-o modalitate controlată. Deşi pare greu de crezut şi în acele momente dificile putem să alegem cum vom răspunde - dacă ne vom menţine conexiunea cu proprii noştri copii sau nu. E important să vedem situaţia cât se poate de obiectiv cu putinţă, să reflectăm la propriul răspuns în raport cu copilul nostru. Scopul nostru nu este de a nega sau a îngropa aceste sentimente, ci mai degrabă să aveam o exprimare a lor selectivă. E la fel cum îi învăţăm pe copii noştri să îşi exprime emoţiile puternice într-o modalitate respectuoasă şi astfel să gestioneze intensitatea lor. Sunt patru modalităţi de a gestiona emoţiile puternice:
1. Schimbarea perspectivei
2. Setarea de standarde
3. Monitorizarea propriilor emoţii
4. Învăţarea de strategii eficiente

1. Schimbarea perspectivei

Un exemplu elocvent de implementare a acestei modalităţi de gestionare a emoţiilor este oferit de cazul următor (descris de Mary Sheedy, autoarea cărţii din care acest material este tradus şi adaptat):

„Atunci când fiul meu a împlinit vârsta de 13 ani, a primit drept cadou o nouă bicicletă însoţită de o cască şi mănuşi. A fost cea mai magnifică bicicletă pe care eu m-am dat până atunci. Într-o seară, fiica mea a avut un meci de fotbal la şcoală. I-am spus soţului meu că vreau să mă duc cu bicicleta la acel meci şi că mă voi întâlni cu el direct acolo. Nu am observat însă că fiul meu a ieşit rapid pe uşa de la intrare înainte ca eu să îmi termin propoziţia. Când am ajuns la garaj, avea bicicleta şi a refuzat categoric să mi-o dea. Recunosc că am încercat iniţial să i-o iau cu forţa. Însă, nu am reuşit. Fiind frustrată, i-am spus „Joshua, în familia noastră împărţim lucrurile.” Nimic nu s-a modificat. Gânduri rele mi-au acaparat mintea. Am crescut un copil egoist şi încăpăţânat. E răsfăţat şi centrat asupra propriei persoane. Apoi a apărut vinovăţia cu gândurile ei incluzând: Sunt un eşec ca mamă. M-am repezit în casă. Apoi Josh m-a întrebat:
- Îl vei chema pe tata?
Nu am vrut să recunosc dar exact asta aveam de gând să fac în acel moment. Soţul meu a auzit întreaga conversaţie şi a spus:
- Nu te uita la mine. Eu nu mă implic în povestea asta. Ce i-ai spune unui părinte aflat în situaţia aceasta?
Am stat o perioadă de timp şi am reflectat asupra acestei întrebări. Apoi mi-am răspuns mie „Este un motiv, mergi şi află care este acesta.” M-am dus înapoi la garaj şi l-am întrebat pe fiul meu:
- De ce nu mă laşi să merg la meci cu bicicleta ta?
- Ce copil de 13 ani vrea să-şi vadă mama mergând la şcoală pe bicicleta lui purtând casca sa de protecţie şi mănuşile? Va fi atât de jenant pentru mine.

Am început să conştientizez tot mai mult perspectiva lui asupra situaţiei. Nu m-am gândit la o explicaţie de acest fel până atunci. Deci avea un motiv. Nu am crescut un copil egoist. Nu aveam de a face cu un defect major al caracterului său. Motivul oferit de el era rezonabil. Această conştientizare a schimbat totul inclusiv tonul vocii mele şi postura corpului meu. Am făcut un pas înapoi şi m-am întrebat: „Cum am putea face în aşa fel încât lucrurile să meargă?” Am găsit o soluţie. M-am dus cu bicicleta la şcoală, însă am folosit propria mea cască şi mănuşi. Restructurarea sau schimbarea perspectivei în această situaţie a făcut ca furia mea să dispară. Astfel, m-am reconectat cu fiul meu, am încheiat o luptă pentru putere şi am început rezolvarea de probleme.

Schimbarea perspectivei este utilă pentru că fiecare mesaj sau comportament poate fi interpretat în modalităţi diferite. Dacă pornim de la asumpţia că propriul copil are un singur scop şi anume - a ne scoate din sărite sau este un copil rău cu defecte severe de caracter, intensitatea emoţiei va creşte considerabil. Nu putem gândi limpede. Ajungem să nu mai ascultăm şi pierdem astfel oportunitatea de a înţelege punctul lui de vedere. Dacă schimbăm perspectiva, şi vedem că acest comportament este o încercare de a face lucrurile bine (dar copilul nu ştie cum) sau că are un motiv pentru aceste acţiuni (nu încearcă numai să ne irite), atunci intensitatea se va reduce substanţial. Ne gândim să-i acordăm prezumpţia de nevinovăţie şi să încercăm să rezolvăm conflictul. Astfel, devenim parteneri şi nu adversari.” Data viitoare când copilul tău refuză să coopereze, spune-ţi că există un motiv pentru asta. Scopul existenţei copilului tău nu este de a te face să o iei razna. Cel mai probabil copilul tău simte ceva sau are nevoie de ceva şi nu ştie care este modalitatea cea mai potrivită prin care să îşi exprime dorinţele/nevoile corespunzător. Schimbarea perspectivei te va ajuta în astfel de situaţii să devii un părinte mai calm şi stăpân pe situaţie.

2. Setarea de standarde
Dacă e să alegi un alt răspuns, e necesar să îşi cunoşti ţinta/standardul. Similar unui termostat care este setat pentru o temperatură de 21 de grade, este util să îţi cunoşti scopul. Ce fel de cuvinte sau acţiuni vei fi în stare să te opreşti din spus/făcut? Clarificarea standardelor este cheia gestiunii emoţiilor puternice. Dacă îţi lipsesc standardele sau nu eşti sigur/ă în privinţa lor, nu poţi alege un răspuns diferit faţă de cel pe care îl oferi în mod obişnuit. Este relevant să îţi analizezi propriile standarde şi să vi le clarificaţi. Poate răspunsul la următoarele întrebări îţi poate fi de folos în demersul setării de standarde:
1. În ce moduri adulţii din viaţa ta exprimau furie? Ai vrea să eviţi aceste modalităţi de exprimare în relaţia cu copilul tău?
2. În ce moduri ai observat alţi adulţi din jurul tău exprimând furie? Vrei să eviţi aceste moduri de exprimare în relaţia cu copilul tău?

Realitatea e că în general copiii nu învaţă din ceea ce le spunem noi să facă. Exemplul pe care noi îl oferim este unul mult mai puternic. Nu poţi face un copil de cinci ani să se oprească din înjurat dacă asta fac în mod uzual adulţii din jurul lui (care constituie un model). Setăm standarde prin propriul nostru comportament şi felul nostru de a fi. Astfel, dacă înjuri sau loveşti atunci când eşti furios sau supărat, copilul va învăţa că asta trebuie să facă când este la rândul lui supărat sau furios. Mulţi părinţi recunosc că înjură atunci când sunt supăraţi/furioşi. Unora le pasă dacă şi copii lor vor proceda la fel. De obicei, înjuratul maschează anumite emoţii pe care nu învăţăm să le comunicăm în mod adecvat. Oportunitatea de a comunica la un nivel de profunzime se pierde într-un limbaj vulgar. Dacă înjuratul este ceva uzual în familia ta atunci analizează mai bine acest tip de comportament. Poţi să recunoşti emoţiile pe care le trăieşti? Poţi să le pui o etichetă corespunzătoare sau înjurăturile sunt utilizate pentru a masca aceste emoţii? În ce măsură înjuratul duce la mai multă violenţă în familia ta? Atunci când îi vorbeşti într-o manieră respectuoasă propriului tău copil - chiar şi atunci când eşti furios - el învaţă că chiar dacă eşti furios poţi să te gândeşti la cuvintele pe care le utilizezi înainte de a transmite un mesaj. Totodată, în multe familii se strigă foarte des atunci când membrii familiei vor să-şi transmită un mesaj verbal. Dacă în rolul de părinte ajungi să strigi tot timpul, copilul tău nu va mai reacţiona la un moment dat. Dacă vrei ca atunci când strigi să îl faci să fie atent la ceea ce comunici atunci nu poţi striga tot timpul pentru că el se va obişnui cu o astfel de reacţie şi i se va părea ceva firesc, inerent vieţii sale de zi cu zi. Există o diferenţă semnificativă între a striga la copilul tău într-un moment de frustrare: „Termină!” faţă de situaţia când îi pui o etichetă „idiot mic ce eşti!”. Cea de-a doua versiune de a reacţiona ne va deconecta de proprii copii şi relaţia noastră cu aceştia se va schimba în timp. E necesar să ne clarificăm aceste standarde personale şi să ne raportăm mereu la ele fără să luăm în considerare ceea ce zic ceilalţi pentru că perspectivele diferite de a creşte/educa un copil sunt foarte diferite. Este necesar să ne definim propriile standarde ţi să ţinem cont de acestea în relaţia cu propriul copil. Este clar că vom fi expuşi mesajelor mixte din partea celorlalţi oameni cu acre interacţionam zi de zi fie că sunt rude fie că sunt prieteni apropiaţi. Aceste mesaje mixte care vin de la ceilalţi pot fi puternice şi vă pot face să vă simţiţi nesiguri în privinţa modalităţii de abordare a diferitelor situaţii conflictuale. De aceea este relevant să te raportezi la propria familie şi să te pui pe tine şi pe copilul tău în ecuaţie şi să îţi promiţi ţie însuţi că „următoarea dată când voi fi furios, îmi promit mie să nu...” - şi pune acest mesaj undeva la vedere, pe frigider sau pe desktop-ul de la calculator ca să îţi amintească constant standardele pe care le-ai setat în relaţia cu propriul copil.

3. Monitorizarea propriilor emoţii
A ţine o dietă este mult mai uşor dacă nu sunt persoane care să pună o farfurie cu o prăjitură de ciocolată proaspăt coaptă în faţa ta. O dată ce aceste prăjituri încep să te îmbie cu mirosul puternic de ciocolată şi cu imaginea plăcută pe care o au - e prea tentant. În ciuda tuturor eforturilor tale de a nu mânca acele bucăţi de prăjitură vei ceda. Standardele definesc propriile noastre scopuri. Ne ajută să ştim spre ce ţintim, dar la fel ca şi în cazul unei diete, e mult mai uşor să ne atingem aceste scopuri dacă nu ne testăm prea sever. Cu cât ne identificăm mai timpuriu emoţiile, cu atât e mai uşor să le gestionăm şi astfel să alegem în mod conştient un anumit tip de răspuns/reacţie. Astfel, cheia este să învăţăm să ne monitorizăm propriile emoţii. Puneţi întrebarea „Cum mă simt azi?” atunci când te trezeşti dimineaţa şi simţi un disconfort şi te gândeşti la emoţiile pe care le trăieşti. Eşti obosit/extenuat? Te simţi vinovat şi vrei să petreci mai mult cu fiul/fiica ta? Atunci când ajungi să strigi la propriul copil că nu mănâncă micul dejun sau că refuză să poarte perechea de pantaloni scurţi, opreşte-te şi întreabă-te în acele momente „Cum mă simt cu adevărat? Ce emoţii trăiesc? E frica mea legată de faptul că nu vrea să mănânce micul dejun sau e mai degrabă legată de altceva?”. În acest sens, este relevant să ştim că furia este o emoţie secundară. Furia este astfel precedată de un sentiment iniţial de frustrare, dezamăgire, frică sau tristeţe. Priveşte dincolo de furia ta şi întreabă-te „Care a fost sentimentul/emoţia mea iniţială? Care este de fapt cauza reacţiei mele emoţionale?”. Dacă monitorizarea propriilor emoţii este ceva nou pentru tine atunci încearcă să îţi propui un interval de 15 secunde pe parcursul fiecărei zile în care să faci acest lucru. Începe prin a observa felul în care te simţi în acele momente. Îţi este foame? Te simţi obosit? Ce te face fericit? Ce te sperie? Zgomotul te irită? Pe măsură ce devii tot mai confortabil cu aceste sentimente, va fi tot mai uşor să le percepi pe cele mai subtile. Apoi, data următoare când eşti la plajă şi copilul tău se grăbeşte spre apă chiar dacă nu ştie să înoate în loc să îţi spui ţie „Dacă mai face asta o dată am să strig la el/ea.” începe să îţi recunoşti emoţiile pe care le simţi în acele momente. Spre exemplu, „Mă simt extenuat/ă. Sunt frustrat/ă. Nu mă mai simt bine. E timpul să merg acasă. Atunci când îţi recunoşti propria emoţie este mai uşor să alegi un răspuns corespunzător.

Întotdeauna ai posibilitatea de a alege maniera în care vei răspunde. Apoi, pe lângă răspunsul verbal există şi răspunsul non-verbal, de multe ori şi gesturile noastre ne trădează emoţiile pe care le trăim. Gândeşte-te şi la nivel de comportamente ce faci în acele momente când trăieşti emoţii negative. Unii părinţi:
• trântesc uşi
• devin nerăbdători
• nu mai zâmbesc
• se grăbesc
• uită lucruri

Aceste tipuri de reacţii sunt reacţii la stres. Începe să-ţi monitorizezi propriile reacţii şi să devii conştient de ele. Astfel, în acele momente vei şti că este necesar să acţionezi. Este relevant să conştientizezi care este perioada zilei sau săptămânii când sunteţi ai vulnerabili. După ce identifici aceste perioade de stres accentuat poţi să te pregăteşti pentru ele de dinainte ca ele să apară, să încetineşti ritmul şi să-i gestionezi emoţiile mai eficient.

4. Învăţarea de strategii eficiente
Ce poţi face atunci când o emoţie foarte intensă apare? Una dintre cele mai eficiente strategii ar consta în a lua o pauză. A lua o pauză de o secundă pentru a respira profund sau a număra până la 10 îi oferă creierului tău timpul necesar pentru a gândi raţional şi de a găsi o modalitate de a reacţiona raţional. Astfel, te opreşti pentru 10 secunde şi iei o pauză - alegi apoi un răspuns mai constructiv, care să te ajute să setezi un exemplu de răspuns pentru copilul tău. Această strategie atât de simplă se dovedeşte extrem de relevantă în situaţii în care avem reacţii sau emoţii disfuncţionale. Un astfel de exemplu este ilustrat mai jos:

„Tim a utilizat această strategie pentru a-şi păstra o relaţie de conexiune cu fiul său. Tim lucra des de acasă şi fiul său de 2 ani obişnuia să vină în camera sa şi să i se aşeze în braţe. Ultimele dăţi obişnuia să dea cu piciorul în foile de pe biroul său. În mod normal, reacţia lui Tim era de a-l lua în braţe cu furie şi a striga la el apoi a-l duce repede în camera lui şi a-l lăsa acolo să strige. Dar de această dată Tim a luat o pauză. A stat câteva secunde şi s-a gândit, , Cum vreau să reacţionez? Ce fel de exemplu vreau să setez? Ce aş vrea ca fiul meu să înveţe din asta?.” Decât să strige la el şi să îl ducă în camera lui, Tim i-a luat picioarele şi i-a spus „Nu ai voie să dai cu piciorul în foile mele. Poţi să stai în această cameră şi să colorezi sau poţi să te dai jos din braţele mele.” Această strategie s-a dovedit utilă şi a funcţionat. Tim a fost foarte calm şi a explicat clar situaţia fiul lui. Apoi, fiul său s-a jucat în acea cameră pentru următoarele 45 de minute.”

Dacă a trecut prea mult timp şi nu ţi-ai conştientizat propriile emoţii, o pauză ar putea să nu fie suficientă pentru a te ajuta să îţi recâştigi starea de calm. În astfel de momente s-ar putea să ai nevoie de un interval mai mare de timp în care să te linişteşti. Astfel, în loc să strigi „Nu vorbesc cu tine acum!” poţi să spui într-o manieră calmă şi relaxată „Am nevoie de un minut. Mă voi întoarce.” Simplul fapt că oferi o siguranţă a faptului că te vei întoarce, menţii legătura pe care o ai cu copilul tău şi iei o pauză mai lungă pentru a te calma ceea ce va diminua substanţial reacţiile de tip instinctiv de a striga şi a avea reacţii emoţionale disfuncţionale.