Dificultățile copiilor din familiile monoparentale

Proporţia copiilor care trăiesc în familii monoparentale a crescut spectaculos în ultimele decenii. „Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorţului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creşterea copilului, sau prin adopţia unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorţului părinţilor sau decesului unui partener" (Vasile, 2008, p.32 ).

Dacă funcționalitatea familei este profund afectată prin absența temporară ori definitivă a unuia dintre partenerii cuplului familial, aceasta este practic anihilată în condițiile părăsirii familiei de către părinți și a abandonării copiilor. Cercetătorii consideră că, de regulă, copiii care cresc în familii monoparentale au rezultate mai slabe la învăţătură faţă de cei care cresc în familii cu ambii părinţi. Ei au tendinţa de a abandona şcoala, în perioada liceului, şi se confruntă adesea cu probleme psihologice. Acest lucru se întâmplă din cauza absenţei tatălui sau din prin pricina altor factori, precum stresul finaciar, izolarea socială sau conflictul dintre părinţi, în preajma divorţului. Prin urmare, rezultatele mai slabe ale copiilor cu părinţi divorţaţi sunt determinate de stresul asociat cu destrămarea şi reorganizarea familiei respective, precum şi cu conflictul preexistent, continuu dintre părinţii ce împart custodia.

Schimbările ce urmează de regulă după un divorţ, printre care singurătatea accentuată, stresul finaciar, creează provocări semnificative în ceea ce priveşte parentingul competent. Astfel, calitatea parentingului scade semnificativ în primele luni sau în primii ani după un divorţ. Părinţii în grija cărora rămân copiii sunt mai iritabili, mai nereceptivi în interacţiunile cu copiii sau mai puţin eficienţi în ceea ce priveşte supravegherea sau disciplinarea lor. Intervin, de asemenea, probleme din cauza situaţiei financiare precare. Rutina familiei se schimbă fundamental. „Mamele singure au uneori tendinţa de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; taţii, dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi mai restrictivi în unele reguli - de exemplu, venirea acasă seara a fetelor" (Vasile, 2008, p. 32 ).

Consecinţele divorţului variază în funcţie de vârsta, cât şi de sexul copiilor. Astfel, copiii de vârstă preşcolară, precum şi cei din clasele primare sunt extrem de vulnerabili, fiindcă le lipsesc resursele cognitive necesare pentru a înţelege motivele unui divorţ şi presupun, deseori, că a fost cumva doar vina lor. De asemenea, adolescenţa poate fi o etapă destul de dificilă pentru a face faţă destrămării unei familii. Se pare că băieţii sunt mai afectaţi de divorţ decât fetele (ulterior, au un comportament sfidător și dau dovadă de agresivitate ). Totuși, fetele pot fi mai vulnerabile în ceea ce privește internalizarea efectelor (tristețea, autoînvinovățirea ).

Odată cu schimbarea structurii familiei se schimbă şi rolurile acesteia, conţinutul lor, precum şi calitatea interacţiunilor între membri. În acest context, familia ca întreg se dezorganizează, performanţele ei devin minime, iar climatul său se deteriorează profund. Adesea, o asemenea familie, lipsită de funcţionalitate normală, este numită o familie dezorganizată. Despărţirea partenerilor generează consecinţe negative, uneori dramatice, asupra familiei ca întreg şi în special asupra copiilor. Despărţirea partenerilor şi desfacerea actului căsătoriei sunt precedate adesea de o lungă acumulare de insactisfacţii ale grupului familial, de alterarea progresivă a funcţiilor sale, de apariţia unor stări de tensiune şi instabilitate afectivă, de diminuarea sentimentelor de dragoste şi ataşament, multiplicarea conflictelor.

Peste 75% dintre părinții divorțați aleg să se recăsătorească la un moment dat. Prezența unui părinte vitreg în viața copilului determină alte provocări, cât și oportunități (spre exemplu, prezența unor frați vitregi ).

Pe de altă parte, a crescut şi proporţia familiilor monoparentale formate de părinţi ce nu s-au căsătorit niciodată. Părinţii adolescenţi - de obicei mame - sunt cei mai dezavantajaţi părinţi singuri. De cele mai multe ori, aceste persoane provin din familii sărace, cu un nivel redus de educaţie, ce locuiesc în cartiere mărginaşe. Acestea au tendinţa de a abandona şcoala, iar circumstanţele din viaţa lor le limitează de obicei capacitatea de a deveni independenţi. Adolescentele ce devin părinte trebuie să-şi dezvolte o identitate de mamă şi, ulterior, să negocieze noua dinamică a familiei ce apare după naşterea unui copil. Mai mult, părinţii adolescenţi se confruntă, în acelaşi timp, cu propriile nevoi de dezvoltare legate de faptul că sunt adolescenţi: găsirea unei identităţi şi negocierea autonomiei, independenţei faţă de familia de provenienţă. Combinarea acestor două tranziţii din viaţa unei persoane - ipostaza de părinte şi ipostaza de adolescent - în aceeaşi perioadă o stresează destul de mult pe mamă. Pe de altă parte, limitele financiare şi educaţionale resimţite de mamele adolescente conduc la transformarea calităţii de părinte adolescent într-o situaţie de viaţă extrem de dificil de depăşit fără probleme.

Grupul de părinţi singuri ale cărui dimensiuni cresc cel mai rapid în prezent este cel format din femei mai în vârstă, de carieră, care nu s-au căsătorit vreodată, dar care, la un moment dat, aleg să facă un copil. Acestea au, de obicei, între 35 şi 40 de ani, au o situaţie financiară stabilă, studii adecvate şi un serviciu destul de bine plătit. Cu toate că unele dintre aceste femei aleg să fie mame singure prin adopţie, majoritatea optează să aducă pe lume un copil prin inseminare arificială. „Părinţii singuri sunt puşi în situaţia de a educa singuri copilul, dar, de regulă, ei apelează la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc. ). Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare şi tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât şi la copii" (Vasile, 2008, p. 32 ). Conform cercetărilor, copiii crescuţi de mame singure de bunăvoie este posibil să nu se confrunte cu aceleaşi riscuri de dezvoltare precum copiii ce provin din familii monoparenale ce rezultă în urma unui divorţ sau cei cu părinţi adolescenţi.

Bibliografie

• Harwood, Robin; Scott, Miller; Vasta, Ross. (2010 ), Psihologia copilului. Iaşi: Editura Polirom.

• Rădulescu, Sorin; Banciu, Dan; Voicu, Marin. (1987 ). Adolescenţii şi familia. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

• Vasile, Lucia Diana. (2008 ). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.