Ticurile

Ticurile sunt gesturi sau sunete emise brusc, repetitiv, non-ritmic si dificil de controlat. Aceasta tulburare comportamentala apare in cele mai multe cazuri la copiii de pana in 10 ani si de cele mai multe ori dispare in adolescenta, insa ticurile pot fi o problema si pentru adulti. Ticurile apar sau se intensifica in momentele de stres, trairi extreme (pozitive sau negative), oboseala sau plictiseala, chiar si in timpul relaxarii, se amelioreaza in momentul in care subiectul se concentreaza asupra unei activitati placute si dispar de tot in timpul somnului.

Desi copiii constientizeaza acest fenomen mai putin decat adultii, ticurile reprezinta un tip de "descarcare" a unei necesitati, la fel ca un stranut sau scarpinarea. La fel ca in cazul unei mancarimi, inaintea aparitiei ticului persoana in cauza simte o necesitatea impetuoasa. Se spune ca ticurile sunt semi-involuntare deoarece persoana afectata se poate abtine sa nu gesticuleze sau verbalizeze ticul, insa la un moment dat trebuie sa dea frau liber pornirii. Ticurile sunt asemanatoare unei acumulari de tensiune neintentionata pe care subiectul nu are incotro decat sa o elibereze in mod voluntar. In plus, suprimarea ticurilor printr-un efort de vointa duce la acumularea tensiunii emotionale si inevitabil la intensificarea manifestarilor comportamentale involuntare.

Cauza acestei tulburari comportamentale nu este inca pe deplin elucidata. Cercetarile din prezent nu mai iau in considerare factorii emotionali, in schimb se bazeaza pe factori biologici, chimici si de mediu. Se pare ca la persoanele cu ticuri creierul prezinta anomalii functionale si structurale. Totodata, se pare ca tulburarea are o componenta genetica, ceea ce inseamna ca poate fi mostenita.

S-a observat agravarea bolii sau chiar debutul acesteia in cazul consumului unor substante, in special stimulatori psihomotori. Unele forme ale bolii pot fi declansate datorita unor factori externi: de exemplu, o tuse inceputa ca o simpla viroza poate continua ca tic involuntar. Ticurile noi pot aparea in urma imitarii unor comportamente normale.

Clasificarea ticurilor
•  Ticurile motorii apar de obicei in aceeasi parte a corpului, zona variind de la o persoana la alta. Gesturile nu sunt identice de la o persoana la alta, nici chiar cand este implicata aceeasi parte a corpului. Exemple de ticuri motorii complexe sunt echopraxia (repetarea gesturilor altor persoane) si copropraxia (gesturi obscene sau interzise). In timp, ticurile sunt mai rare intr-o parte a corpului si incep sa fie tot mai dese in alta zona a corpului.

•  Ticurile vocale sau fonice sunt sunete involuntare produse prin trecerea aerului prin nas, gura sau gat. Aceste sunete variaza de la simple - dregerea vocii, pana la verbalizarea silabelor sau a cuvintelor. Exemple de ticuri verbale sunt coprolalia (repetarea unor cuvinte obsecene), echolalia (repetarea auzite recent), palilalia (repetarea cuvintelor sau sunetelor proprii). La fel ca ticurile motorii, cele verbale variaza in timp, putandu-se ameliora sau agrava.

•  Ticurile simple (motorii sau vocale) implica un singur grup muscular: strans din umeri, dresul vocii, muscarea buzei, grimase faciale, clipit, sarituri, aplecarea sau smucirea capului, trasul nasului, pufait, tuse, etc. Ticurile simple nu trebuie sa fie confundate cu alte tipuri de comportamente precum rutina, automatismele, sau spasmele si distoniile de origine neurologica sau neurochimica. Din acest motiv este necesara parerea unui neuropsihiatru, pentru a se stabili daca exista o componenta organica in producerea comportamentului (ticuri secundare).

•  Ticurile complexe motorii implica mai multe grupe musculare, iar cele vocale includ vorbire articulata, si sunt asemanatoare (dar nu trebuie sa fie confundate) cu comportamentului obsesiv - compulsiv. Categorisirea in simple sau complexe se realizeaza si in functie de debutul afectiunii, durata episoadelor si severitatea simptomelor. Ticurile simple sunt mai rapide si mai inutile decat cele complexe, care pot avea aparenta unor gesturi motivate. Ticurile complexe apar rareori in absenta celor simple. Un aspect interesant este faptul ca ticurile verbale complexe pot aparea si la persoanele care comunica prin limbajul semnelor.

•  Ticurile mai pot fi clasificate in primare - sindromul Tourette, ticuri cronice, ticuri ocazionale; si ticuri secundare - mostenite (simptome ale unor boli genetice) sau dobandite in urma consumului unor substante sau ca manifestari patologice. Ticurile secundare nu sunt considerate tulburari comportamentale ca atare.

•  Ticurile ocazionale debuteaza in general la inceputul copilariei si nu dureaza mai mult de 1 an (dar mai mult de 4 saptamani), desi se pot repeta in episoade pe parcursul mai multor ani. Ticurile ocazionale se pot schimba.

•  Ticurile cronice au o durata de mai multi ani, timp in care comportamentul ramane neschimbat - ticurile sunt constante. Ticurile cronice sunt adesea multiple si apar in serii. Cateodata este dificila diferentierea intre ticuri ocazionale, ticuri cronice si ticuri cronice multiple.

•  Sindromul Tourette este una dintre cele mai grave tulburari comportamentale si este caracterizat de forme multiple de ticuri; acestea se schimba frecvent si sunt atat motorii cat si vocale sau fonice. Ticurile apar de mai multe ori pe zi, aproape in fiecare zi, pe o durata mai mare de 1 an, perioada in care nu trec mai mult de 3 luni consecutive fara manifestare. Boala debuteaza pana la varsta de 18 ani, nu este efectul direct al unor substante sau al unor afectiuni medicale si reprezinta un handicap social major pentru persoana afectata. Sindromul Tourette nu afecteaza inteligenta.

Tratamentul ticurilor
Tratarea acestei tulburari comportamentale necesita o abordare holistica si variaza in functie de gravitate si efectul pe care il are asupra activitatilor sociale ale pacientului. Tratamentul trebuie sa includa educarea parintilor si / sau a familiei cu privire la aspectele afectiunii, teste pentru stabilirea diagnosticului, autoevalarea pacientului, metode de observatie directa, evaluarea capacitatilor cognitive, perceptiei, aptitudinilor motorii si comportamentului pacientului, colaborarea cu personalul scolar, psihoterapii (cel mai adesea psihoterapie cognitiv - comportamentala) si, daca este necesar, terapie medicamentoasa. De cele mai multe ori ticurile tranzitorii nu necesita tratament, daca acestea nu sunt frecvente, sunt moderate si nu interfereaza cu activitatea scolara sau sociala.

•  Psihoterapia comportamentala si cognitiv - comportamentala: Tratamentele psihologice cum ar fi consilierea sau invatarea unor tehnici de relaxare sunt recomandate persoanelor care au ticuri foarte frecvente sau grave, ce le pot produce traume emotionale. Psihoterapia cognitiv - comportamentala incearca schimbarea unui comportament prin schimbarea modului de a privi anumite situatii, in special asteptarile nerealiste ale copiilor.

Metoda modelarii este tehnica cea mai utilizata in tratamentul ticurilor la copii. Pacientul este rugat sa repete comportamentul in mod voit in mod voit, pentru anumite perioade de timp, intercalate cu perioade scurte de pauza, pana cand se ajunge la un anumit grad de oboseala. Pacientii au aratat o scadere a frecventei ticurilor, insa beneficiile pe termen lung nu sunt concludente.

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite este un alt tip de terapie comportamentala, bazat pe incurajare pozitiva, venita de obicei din partea parintilor. Copiii sunt laudati si recompensati pentru nerepetarea ticurilor si pentru inlocuirea acestora cu un comportament alternativ. Utilizarea acestei terapii este insa limitata in afara scolii.

Prin automonitorizare pacientul inregistreaza in scris momentele in care prezinta ticuri. Prin constientizarea comportamentului poate scadea frecventa acestora - acest lucru este valabil in special la copii. Tehnica distragerii atentiei ii poate ajuta pe unii pacienti sa reziste necesitatii senzoriale si sa capete un anumit control asupra impulsurilor comportamentale.

Copiii cu ticuri sunt in general mai sensibili, hiperemotivi, sau au o labilitate psihoafectiva mai mare. Ticurile devin o problema si trebuie aduse in atentia medicului in momentul in care acestea sunt tot mai frecvente si mai regulate, produc probleme emotionale sau disconfort fizic, sau sunt insotite de un comportament ingrijorator - de ex. furie, depresie, automutilare. Membrii familiei joaca un rol foarte important atat in mentinerea, cat si in destructurarea ticului. Parintii trebuie sa creeze un mediu care sa ofere sprijin emotional copilului, atat acasa cat si la scoala, in care ticurile sa fie acceptate si nu criticate.

•  Alegerea unui tratament medicamentos pentru ticuri depinde de tipul simptomelor problematice, gravitatea acestora, importanta acestui tratament pentru pacient si riscul efectelor secundare. Medicamentele utilizate in tratarea acestei tulburari comportamentale includ agonisti de dopamina, agonisti alfa-2 adrenergici, benzodiazepine si inhibitori selectivi ai recaptarii serotoninei.