ADHD intre mit si realitate

Deficitul de atentie insotit de tulburare hiperkinetica (ADHD) a fost descris pentru prima oara cu aproape 100 de ani in urma, el nefiind astazi mai frecvent decat in trecut, ci noi am ajuns sa recunoastem mai usor aceasta problema, care atunci nu era remarcata sau era diagnosticata gresit.

ADHD este o tulburare biologica, caracterizata printr-un dezechilibru aparut la nivelul creierului, care-l impiedica sa functioneze la parametrii normali (o usoara disfunctionalitate a creierului). Se presupune ca disfunctia care determina ADHD este datorata unui dezechilibru al neurotransmitatorilor chimici din creier, noradrenalina si dopamina. ADHD este o afectiune ereditara. Majoritatea copiilor care sufera de aceasta boala au o ruda apropiata (de obicei de sex masculin) afectata intr-o anumita masura de aceeasi problema. Odata cu varsta ADHD tinde sa nu se mai manifeste atat de mult printr-un comportament nelinistit si impulsiv, ci prin lipsa de atentie, incapacitate de munca sustinuta, deficit de memorie pe termen scurt si frustrare in momentul invatarii.

Hiperactivitatea in sine nu este o conduita suparatoare, dificultatea provenind din faptul ca acesti copii nu reusesc sa-si controleze impulsurile si sa reziste in fata solicitarilor permanente.

Copiii care sufera de ADHD sunt o tinta sigura a „atentiei” celor din jur pentru ca reactioneaza prea puternic la tachinari. Desi nu ei au inceput incidentul, sunt invinovatiti pentru altercatia care a avut loc. Ei actioneaza fara sa gandeasca si nu gasesc o satisfactie prea mare in recompense. Acest lucru face ca tehnicile de disciplinare sa fie mult mai putin eficiente in cazul lor. Deoarece nimic nu pare sa dea rezultate parintii devin prea indulgenti in ceea ce priveste disciplina, iar tocmai aceasta atitudine este considerata in mod gresit vinovata de faptul ca ar fi cauzat afectiunea.

A. Criterii de diagnosticare a ADHD

Lipsa de atentie
In cazul in care cel putin 6 simptome au persistat minimum 6 luni la un nivel care sa indice o adaptare deficitara si incompatibila cu nivelul de dezvoltare.
- adeseori nu acorda atentie detaliilor sau greseste din neglijenta la teme, la munca sau in alte activitati;
- ii este adesea dificil sa se concentreze la sarcinile de lucru sau la joaca;
- in mod frecvent pare ca nu asculta cand i se vorbeste direct;
- are foarte des dificultati in a-si organiza sarcinile si activitatile;
- pierde adeseori materialele necesare unor sarcini sau activitati (jucarii, creioane, unelte carti etc);
- atentia este distrasa frecvent si foarte usor de catre stimuli externi;
- frecvent evita, ii displace sau are retineri sa se implice in sarcini ce necesita un efort mental sustinut;
- adesea nu urmareste instructiunile si nu isi termina temele, treburile casnice sau obligatiile de seviciu (nu datorita unei tulburari de opozitie sau neintelegerii instructiunilor);
- este adesea uituc in ceea ce priveste activitatile cotidiene;

Hiperactivitatea
- isi misca frecvent mainile sau picioarele sau se foieste pe scaun;
- se ridica adesea de pe scaun in clasa sau in alte situatii in care trebuie sa stea asezat;
- adeseori alearga sau se catara in situatii in care acest lucru nu este adecvat;
- are des dificultati in a se juca sau a participa la acivitati recreative in liniste;
- se afla frecvent in continua miscare;
- adesea vorbeste excesiv de mult;

Impulsivitatea
- are des dificultati in a-si astepta randul;
- ii intrerupe sau ii deranjeaza pe altii in mod frecvent (intra in vorba sau in jocuri)
- frecvent ii scapa raspunsurile inainte ca intrebarile sa fie complet formulate.

B. Unele simptome ale hiperactivitatii - impusivitatii sau ale neatentiei ce au dus la probleme au fost prezentate inaintea varstei de 7 ani.

C. Dificultatile datorate acestor simptome sunt prezente in doua sau mai multe imprejurari (la scoala, acasa, la locul de munca).

D. Trebuie sa existe dovezi clare ale unor deteriorari semnificative in indeplinirea functiilor sociale, academice sau ocupationale.

E. Simptomele nu apar exclusiv in cadrul unei tulburari pervasive de dezvoltare, a schizofreniei, sau a oricarei alte psihoze, si nu pot fi asociate unei alte tulburari mentale (ex. nevroza, anxietatea, disocierea sau o tulburare de personalitate).

Pentru diminuarea efectelor acestei afectiuni tratamentul medicamentos trebuie asociat cu psihoterapie.

Terapeutul are rolul de a-i consilia pe parinti si cei din anturajul apropiat (bona, bunicii) asupra atitudinii pe care trebuie sa o adopte acasa pentru a-i permite copilului sau adolescentului sa-si amelioreze comportamentul in afara sedintelor:
- sa instaureze o atmosfera de calm in momentul discutiilor;
- sa sustina si sa valorizeze elementele pozitive din comportament;
- sa fie „activi” focalizati pe ceea ce realizeaza copilul, fara a sanctiona „forma”;
- sa-l ajute sa infrunte, pas cu pas, mai multe situatii de interactiune sociala.

Este necesar ca parintii sa-si aminteasca in permanenta atitudinile ce trebuie evitate in legatura cu comportamentul copilului:
- reprosurile, ironiile, imitarea acestuia;
- apelul la vointa, obligativitatea („Fii cuminte odata !, Fa un efort !”);
- asteptarea ingrijorata si tacuta in fata unui copil cu un astfel de comportament. Trebuie restabilita comunicarea; parintii se pot focaliza pe ceea ce face copilul, acesta observand ca ii sunt intelese mesajele, deschizandu-se calea pentru a gasi impreuna solutii.

Prea multa exigenta sau o presiune prea mare risca sa produca o ruptura intre ceea ce se cere de la el si capacitatile sale reale de moment, rezultatul fiind descurajarea, scaderea stimei de sine sau dorinta copilului de a fi perfect. De aceea pastrarea legaturii parintilor cu psihologul prin intalniri regulate este foarte importanta. Aceste intalniri permit parintilor sa scape de culpabilitate si le ofera sustinere in rolul pe care-l au in a-si ajuta copilul. Sub indrumarea psihologului se vor stradui sa respecte ritmul copilului armonizandu-si propriul ritm cu al acestuia. Se va realiza astfel legatura dintre sedintele terapeutice viata familiala si scolara.

Adeseori parintii considera comportamentul copilului ca pe un esec personal. Competitia cu persoanele din mediul de viata al copilului este permanenta. Parintii ajung sa-si perceapa copilul doar din punctual de vedere al dificultatilor pe care le are si uita de foarte multe ori sa-l incurajeze. Il pot ajuta descoperind domeniile in care poate fi valorizat, felicitandu-l si incurajandu-l.

Este esential ca parintii sa aiba incredere in copil si sa-i arate acest lucru.


Bibliografie:
„DSM- IV 1994”;
„Sa intelegem ADHD” (C. Green, K.Chee);
„Terapia comportamentala si cognitiva a tulburarilor de ritm si fluenta” (J.de Chassey, S. Brignone).