Terapia tulburării afective bipolare. Opţiuni de tratament.

Tulburarea afectivă bipolară reprezintă o problemă cu care se confruntă din ce în ce mai mulţi oameni. Conform Manualului de Diagnostic şi Statistică IV, prevalenţa în eşantioanele comunitare a tulburării bipolare I este de 0,4%-1,6% iar cea a tulburării bipolare II, de 0,5%. În SUA prevalenţa tulburărilor din spectrul bipolar este de 4,4%. Totodată, aproximativ 10%-15% dintre adolescenţii cu episoade depresive majore recurente vor ajunge să dezvolte tulburarea bipolară I, iar Organizaţia Mondială a sănătăţii (OMS) a catalogat tulburarea bipolară drept una din primele 10 cauze ale dizabilităţii în rândul adulţilor, la nivel mondial. Aşadar, preocuparea pentru această condiţie a crescut foarte mult în ultimii ani.

Calitatea tratamentului din ambulatoriu pentru tulburarea bipolară a avansat considerabil cu introducerea carbonatului de litiu în anii ’60 şi a anticonvulsivelor în anii ’80. Totuşi faramacoterapia împiedică dar nu previne apariţia unor noi episoade. Astfel în 1996, un raport al Institutului Naţional Pentru Sănătate Mintală din SUA a recomandat dezvoltarea unor intervenţii psihosociale adjuvante. Importanţa acestor intervenţii este subliniată şi de faptul că factorii care ţin de mediu joacă un rol important în determinarea riscului pentru dezvoltarea tulburării bipolar, dar şi a frecvenţei, evoluţiei şi polarităţii.

În ultimii 10 anii, cercetătorii au dezvoltat 3 psihoterapii care s-au dovedit eficiente în tratarea tulburării bipolare, ca adjuvant la medicaţie: Terapia Cognitiv Comportamentală, Intervenţiile Psihoeducaţionale şi Terapia Ritmului Social şi Interpersonal. Articolul lui Nusslock, Abramson et al (2009), trece în revistă aceste terapii şi rezultatele obţinute în studii clinice controlate.

Terapia cognitiv-comportamentală utilizată cu succes în depresie a fost implementată şi în tulburările bipolare. Cele mai multe protocoale tratează aderenţa la tratament, gândirea disfuncţională şi dificultăţile psihosociale.

În ceea ce priveşte aderenţa la tratament, clienţii sunt informaţi de importanţa unui tratament strict fiind educaţi despre medicamente, toxicitate, efecte secundare dar şi efectele pozitive ale stabilizatoarelor afective pentru cursul bolii. Clienţii sunt învăţaţi strategii comportamentale care să îi ajute să crească aderenţa, şi primesc o psihoeducaţie despre natura tulburării şi despre simptome.

Gândirea disfuncţională este şi ea abordată, clienţii învaţă că gândirea negativă poate influenţa interpretările unui eveniment şi emoţiile adiacente. Ei sunt încurajaţi să-şi monitorizeze gândurile, să ofere dovezi pro şi contra gândurilor negative şi să înlocuiască interpretările disfuncţionale ale evenimentelor cu explicaţii mai raţionale.

Dificultăţile psihosociale nu sunt lăsate nici ele deoparte. Terapeutul ajută clientul să identifice punctele forte care să favorizeze adaptarea la mediu şi slăbiciunile care împiedică acest lucru. Clienţii sunt învăţaţi cum să soluţioneze anumite probleme dar şi abilităţi prin care să facă faţă la stres.

Tot mai multe dovezi arată că debutul episoadelor maniacale sunt caracterizate de stabilirea unor scopuri extreme şi a unor aşteptări mari în privinţa succesului. În astfel de cazuri, terpeutul şi clientul pot dezvolta un plan de tratament în care scopurile şi încrederea ridicată sunt evaluate. Clientul învaţă astfel să identifice ce este un debut al episodului maniacal şi ce este doar o stare bună. De asemenea sunt folosite strategii de modificare a activităţilor, restrângerea lor şi angajarea în activităţi de calmare şi relaxare. De obicei, o creştere rapidă a ambiţiei este un indiciu pentru reducerea comportamentului orientat spre scop şi normalizarea rutinei sociale şi a somnului.

Debutul episoadelor depresive apare când datorită eşecurilor repetate se instalează o stimă scăzută şi scăderea scopurilor. Cea mai buna strategie în această fază este organizarea şi planificarea activităţilor dar şi menţinerea unei ocupaţii, odată cu abordarea gândirii negative.

Intervenţiile Psihoeducaţionale reprezintă o altă abordare importantă a tulburării bipolare. Aceste intervenţii se bazează pe cercetările care arată că psihoeducaţia bazată pe familie reduc recăderile şi îmbunătăţesc funcţionarea indivizilor cu schizofrenie, aşa că a fost implementată şi în tulburarea bipolară.

De obicei, aceste intervenţii urmăresc trei componente, psihoeducaţia despre boală, creşterea comunicării şi rezolvarea de probleme. Psihoeducaţia presupune informaţii despre boală, cursul ei, cauze şi tratament. Clienţii şi familiile sunt educaţi despre importanţa rolului pe care evenimentele şi stresul îl au în apariţia episoadelor. Similar cu terapia cognitiv-comportamentală, clienţii şi membrii familiei sunt învăţaţi să recunoască indiciile şi semnele premergătoare unui episod.

Creşterea comunicării se axează pe comunicarea între membrii familiei sau cuplului. Aceştia sunt informaţi despre rolul familiei în cursul bolii, şi că tensiunile familiale combinate cu o comunicare ineficientă sau negativă poate rezulta în creşterea riscului de recădere. Membrii familiei sunt obişnuiţi cu noi metode de comunicare care să reducă tensiunile, exprimarea sentimetelor pozitive, ascultarea activă, cererea pentru schimbare şi exprimarea sentimentelor negative.

Abilităţile de rezolvare a problemelor implică probleme specifice cu care se confruntă familia după un episod, şi strategii pentru a face faţă. Cum ar fi gestionarea banilor în timpul episoadelor, institutia sau specialistul la care se va apela.

Terapia Ritmului Social şi Interpersonal (TRSI) se bazează pe teoria conform căreia evenimentele de viaţă care întrerup ritmul sau programul pot precipita simptomele şi episodele bipolare. Această teorie mai postulează şi că indivizii cu tulburare bipolară au o predispoziţie pentru dereglarea ritmului circadian şi veghe-somn care poate fi responsabilă, în parte, pentru simptome. S-a dovedit că reducerea somnului poate duce la manie la persoanele cu tulburare bipolara şi că aceeaşi deprivare de somn poate avea efecte antidepresive, în episodul depresiv.

TRSI se focalizează pe: relaţia reciprocă dintre stres şi debutul simptomelor, importanţa menţinerii unuir ritm zilnic şi a ciclului veghe-somn, identificarea şi managementul factorilor care dereglează ritmul. Astfel, clienţii sunt instruiţi să monitorizeze rutina zilnică şi ritmul folosind o fişă zilnică. Această fişă ajută la stabilirea relaţiei dintre instabilitatea în rutina zilnică, modelul de stimulare socială, timpul de veghe/somn şi fluctuaţiile stării. După monitorizare se trece la implementarea unor strategii care să ajute clientul să modifice activităţile care dereglează ritmul şi să facă schimbări în viaţa sa care să protejeze stabilitatea. Deci rutina este un lucru de dorit, care menţine sănătatea psihică.

În concluzie, deşi tulburarea bipolară provoacă efecte majore în viaţa unui individ, ea poate fi controlată prin medicaţie şi prin psihoterapie. Există multe tehnici psihoterapeutice cum ar fi modificarea gândurilor, rezolvarea de probleme, stabilirea unor scopuri realiste, identificarea indiciilor care semnalizează apariţia unui episod, implicarea familiei, menţinerea unui ritm şi program stabil, care să împiedice apariţia unui nou episod. Important e ca cei care suferă de această tulburare să ştie că sunt multiple opţiuni care să îi ajute în desfăşurarea unei vieţi absolut normale.