Scenarii de viaţă şi traume cumulative la nivel relaţional

Scenariile de viaţă sunt un rezultat al eşecurilor cumulative în relaţiile de dependenţă cu celălalt semnificativ (Erskine, 2010). Scenariile de viaţă sunt sisteme inconştiente de organizare psihică şi auto-reglare formate în special din amintiri implicite şi exprimate disconfort fizic, intensificarea sau aplatizarea afectivă şi transferurile de fiecare zi.

Ele s-au dezvoltat în special în perioada copilăriei şi adolescenţei ca metode de coping faţă de întreruperile în relaţiile semnificative care au eşuat să satisfacă nevoile dezvoltării.Ele sunt formate din reacţii de supravieţuire, concluzii experienţiale implicite, decizii explicite şi introiecţii care limitează flexibilitatea în rezolvarea de probleme, în menţinerea stării de bine şi în dezvoltarea de relaţii cu ceilalţi.

Scenariile bazate pe eşecuri şi traume relaţionale, lipsă prelungită de acordaj afectiv, neglijare şi abuz necesită o terapie în cadrul căreia relaţia terapeutică joacă un rol central şi este evidentă prin respect, încredere, prezenţă, implicare şi acordare.

Rezultatul neglijării emoţionale prelungite este o traumă cumulativă de tip relaţional care conduce la concluzii de tipul „nu sunt OK” – nu sunt demn de iubit, nu sunt capabil, sunt inadecvat /nepotrivit, iar rezultatul poate fi o incapacitate severă de a forma şi menţine relaţii autentice, profunde şi satisfăcătoare. Aceste persoane se pot retrage, pot prefera izolarea sau se implică numai în relaţii sociale superficiale, perpetuând scenariul şi nereuşind nici realizarea unui contact intern şi nici a unuia exterior.

La nivel intern persoana pierde (în caz că a realizat vreodată) contactul cu propriile senzaţii, sentimente, nevoi, gânduri şi cu persoanele din jurul său. La nivel extern, nu sunt satisfăcute nevoile relaţionale care includ dimensiuni ale contactului: acordarea afectivă şi ritmică, impactul şi validarea reciprocă, utilizarea comună a limbajului pentru a comunica experienţa fenomenologică.

Relaţia terapeutică, prin ea însăşi, trebuie să ofere posibilitatea reparărilor şi a unor experienţe noi care să permită redeciziile şi ieşirea din scenariu.

Terapeutul trebuie să înţeleagă faptul că scenariile sunt încercări disperate şi creative de auto-reglare în procesul gestionării stresului provocat de eşecul relaţiilor semnificative şi sunt o încercare de auto-protejare împotriva sau de compensare a lipsurilor din aceste relaţii.

O psihoterapie relaţională eficientă include conştientizarea experienţelor clientului, validarea afectului său şi a încercărilor de a găsi semnificaţii şi normalizarea încercărilor sale de adaptare din decursul dezvoltării. Oferă de asemenea o prezenţă interesată şi implicarea unei persoane reale care îi comunică clientului faptul că este validat.

Scenariul poate fi încastrat la nivel corporal, iar terapia orientată corporal poate servi ca poartă de intrare pentru zonele cognitivă şi afectivă.

Orientarea terapeutului integrativ este bazată pe relaţie care, acompaniată de metode, devine relaţia terapeutică. Berne vorbeşte despre „foamea de recunoaştere” – contact la nivel fizic sau emoţional, iar Erskine vorbeşte despre „foamea de relaţie” ca stimul pentru căutarea intimităţii. Satisfacerea nevoii de relaţie depinde de conştientizarea nevoilor relaţionale (stimul intern), ce anume crede persoana despre sine şi despre ceilalţi în relaţiile sale interpersonale (structură) şi comportamentul celorlalţi în relaţii (stimul extern) .

Psihoterapia integrativă pune un accent deosebit pe relaţie, considerând că tulburarea sau dezechilibrul la nivel psihic ia naştere în urma eşecurilor relaţionale: eşecul repetat al unei relaţii semnificative de a satisface nevoile relaţionale de bază. În mod corespunzător, consideră că vindecarea apare în contextul unei relaţii ce răspunde în mod activ şi reuşeşte satisfacerea acestor nevoi.

Psihoterapia este deci o relaţie care poate fi utilizată pentru a vindeca trauma cumulativă a rupturilor relaţionale anterioare (Erskine, 2014) .

Armonia terapiei se realizează prin acordare şi implicare – acestea permit clientului să relaxeze vechile tipare şi mecanisme de apărare şi să îşi lărgească aria conştientizării, permit remintirea experienţelor dureroase şi transpunerea acestora în cuvinte, resemnificări, recadrări şi comportamente noi.

- Erskine: „Pentru că nu trauma în sine este cea care cauzează deteriorarea pe termen lung a psihicului ci absenţa unei relaţii vindecătoare în timpul (traumelor cu t) sau imediat după ce aceasta s-a petrecut traume cu T) ”. O relaţie vindecătoare este aceea în care nevoile relaţionale (siguranţă, valorizare, acceptare, reciprocitate, auto-definire, impact, iniţiativa celuilalt, exprimarea iubirii) sunt recunoscute şi satisfăcute. Trauma cumulativă apare atunci când mediul nu răspunde acestor nevoi.

Bibliografie:

Erskine, R. 2010 – Life Scripts: A Transactional Analysis of Unconscious Relaţional Patterns.
Klein, M. 1985, Transactional Analysis Journal – Ten Personality Types.
Ware, P. 1983, Transactional Analysis Journal – Personality Adaptations: Doors to Therapy.
Boholst, F. 2002, Transactional Analysis Journal – A Life Position Scale.
McNeel, J. 2010, Transactional Analysis Journal – Understanding the Power of Injunctive Messages and How They are Resolved in Redecision Therapy
Lankford, V. 2012, Transactional Analysis Journal – My Whole Life is Plan B: A Psychological and Practical Approach to Resilience.
Giusti, M.A. 2002, Transactional Analysis Journal – Therapeutic Stages and Intervention Plans.
Levin-Landheer, P. 1982, Transactional Analysis Journal – The Cycle of Development.