Jocurile psihologice, de la dependență la autonomie

Ce sunt jocurile psihologice?

Jocurile psihologice se deosebesc de alte activitați ludice prin faptul că, de cele mai multe ori, au implicații dramatice pentru cei care le folosesc. Dacă le raportam la jocurile sportive, de exemplu, ambele tipuri de joc sunt orientate spre un rezultat și pot implica o anumita formă de competiție. Dacă vorbim, însă, de diferențe, jocurile psihologice sunt schimburi comunicaționale lipsite de onestitate, ambigue și complicate la nivel social și psihologic care pot genera sau perpetua conflicte interumane.

Conceptul de „joc psihologic” a fost instaurat și dezvoltat de fondatorul Analizei Tranzactionale, Eric Berne. Reprezentativă în acest sens este cartea sa “Games People Play”, devenită bestseller, in care descrie aproximativ 40 de tipare de joc.

Trăsăturile caracteristice ale jocurilor definite de Eric Berne sunt:

1. Sunt repetitive, apar de mai multe ori în viaţa noastră. Se spune ca dacă apare o singură dată, este o întâmplare, daca apare de doua ori – e bine sa fim vigilenti, iar dacă apare de trei ori sau mai des, atunci este vorba de un obicei, un pattern. De asemenea, jucatorii au sentimentul că ceva cunoscut se întâmplă, că „Ştiam eu! Ştiam eu că aşa se va întâmpla!” sau „De ce mi se întâmplă asta numai mie!” sau „Numai mie mi se putea întâmpla una ca asta!” sau „Credeam ca el e diferit, dar e la fel ca toţi ceilalţi”.

2. Jocurile sunt jucate in afara planului constient. În mare parte a jocului, jucătorii nu sunt conştienţi de ceea ce se intâmplă în realitatea din „aici si acum”, nu gandesc raţional, iar sentimentele lor depaşesc cu mult în intensitate nivelul adecvat situaţiei.

3. Jocurile presupun un schimb de tranzacţii ulterioare, adică un schimb de replici în care putem distinge un nivel social, aparent, al discuţiei şi unul psihologic, ascuns.

4. În timpul desfaşurării unui joc poate să apară şi afirmarea directă sau implicită a unor credinţe şi /sau prejudecăţi.

5. Jocul include un moment de surpriză sau de confuzie.

Cum recunoaștem un joc psihologic?

Atunci când vorbim de un joc psihologic ne referim la un ansamblu de intense schimburi comunicaționale și emoționale care cuprinde: un mesaj aparent deschis, care este, de fapt, doar o momeală; un raspuns aparent logic și un mesaj ascuns.

Mesajul ascuns reprezintă, în esența, comunicarea principală. Iată cateva exemple:

mesaj deschis: „Unde erai joi seara?” – mesaj ascuns: „te suspectez că erai la…”;

mesaj deschis: „De ce porți haina asta?” – mesaj ascuns: „nu-mi place haina pe care o porți.”

mesaj deschis: „în fata unei cofetarii:” vrei o prajitură? – mesaj scuns: „mi-e poftă de o prajitura”

Mesajul ascuns conține de multe ori:

O devalorizare de sine sau a celuilalt, sau o supraevaluare inadecvată; mesajele ascunse ce contin o devalorizare crează o indispoziție celui careia se adreseaza atunci când întalnesc:

Un punct slab al interlocutorului; Un disconfort este adesea primul semn perceput, jocul fiind inconstient de ambele părti;

La cel care initiaza jocul există de multe ori:

O intenție pozitiva, de exemplu, o persoana, pentru a se proteja de o intimidate nedorită poate sa adopte o pozitie de superioritate pentru a evita să se simta inferioară.

Un beneficiu al jocului, de exemplu, dominarea celuilalt, sau confirmarea unui scenariu de viață.

Cel mai cunoscut model de studiu pentru jocurile psihologice este „Triunghiul dramatic” din Analiza Tranzacțională. Acesta presupune existența a trei roluri imaginate într-un triunghi, ce descriu dinamica emotională din cadrul unei povești de viata și anume: Victimă, Salvator şi Persecutor.

Persecutorul urmareste satisfacerea interesului și nevoilor proprii, desconsideră valoarea, importanța, demnitatea, emoțiile și chiar dreptul la viată și sănătate a persoanelor din proximitatea sa. Acuză, critică, pedepsește își foloseste puterea într-un mod distructiv. Comportamentul său crează suferință și disconfort celor din jur.

Salvatorul este preocupat în legatură cu situația grea a victimei, credința ce stă la baza comportamentului său este urmatoarea: „Trebuie să-i ajut pe ceilalţi pentru că ei nu sunt suficient de buni pentru a se ajuta singuri.” Desconsideră abilitățile Victimei de a face alegeri competente, de a acționa în mod adecvat și de a cere ajutorul în caz de nevoie. Preia responsabilitatea celuilalt în rezolvarea problemelor sale, astfel că își neglijează propriile nevoi. Dintr-o poziţie de superioritate, ofera ajutorul unei persoane pe care o consideră vulnerabilă, fără să verifice dacă persoana vrea cu adevarat ajutor.

Victima traieste o realitate bazată pe suferință; credința sa este: „Nu mă pot descurca prin forţe proprii”. În situația în care victima caută un Salvator îşi depreciaza propriile resurse de a rezolva o problemă. Acţionează ca şi cum nu are suficiente resurse pentru rezolvarea problemelor, ca şi cum resursele trebuie să vină de undeva din exterior.

În situația în care victima caută un Persecutor nu își recunoaște valoarea umană, dreptul de a fi respectată, se percepe pe sine ca pe cineva care merită să fie devalorizată. Cel mai frecvent comportament al victimei este dependenta. Este cazul unei persoane care depinde de ajutorul oferit de un salvator; tandemul Victima- Salvator poate lua forma de la dominat-dominator, la dependent-supraprotector.

Pentru a exista un joc este necesară întodeauna o schimbare de roluri, adică mutarea participanților pe pozitii diferite în triunghi. O persoană deschide jocul de pe o poziție și pe masură ce jocul evoluează aceasta trece pe o altă pozitie.

Iată cateva exemple de mutări în interiorul Triunghiului Dramatic:

Salvatorul, obosit să facă lucruri pentru celălalt, neglijndu-și propriile nevoi, începe să se simtă victimizat şi sfârşeşte prin a fi Persecutorul Victimei pe care a salvat-o;

Victima, obosită să fie abuzată şi simţind ca lucrurile nu sunt în controlul său, se mută pe poziţia în care este Persecutorul Salvatorului său;

Persecutorul se poate muta în Salvator atunci când începe să se simtă vinovat pentru că s-a comportat groaznic, sau preia acuzele Victimei; Persecutorul se poate muta şi în Victimă atunci când cei persecutaţi de el încep să se răzbune.

De exemplu, un astfel de joc într-o familie cu parinți hiperprotectori se poate derula astfel: Părintele iși percepe copilul ca pe o ființa fragilă și neajutorată, asfel că: îi indica eventuale pericole, îi spune ce sa facă, face lucrurile în locul lui, îi rezolvă problemele, îl rasfată, etc. Astfel părintele își alocă rolul Salvatorului, transpunându-l pe copil în rolul de Victima. La un moment dat, părintele poate fi decepționat de rezultatele eforturilor sale și poate deveni iritat sau respingător. Adoptă poziția de Persecutor, aducându-i critici sau pedepse, astfel copilul devine Victimă. Apoi copilul se poate revolta: devine neascultator, sau face lucruri care sa-l deranjeze pe părinte; devine, astfel, Persecutor. Parintele suferă, devine Victima și jocul poate continua.

Acest triunghi dramatic functionează între doua persoane care sunt capabile să joace alternativ cele trei roluri. De exemplu, jocul de dame este posibil atata timp cât un jucator joacă cu pioni albi, iar celălalt cu pioni negri. Daca unul dintre cei doi începe să joace sah, jocul nu mai poate continua, la fel și daca unul din jucători iese din joc.

Care sunt motivațiile care ne îndeamna să jucăm?

Plecând de la cele trei nevoi de baza ale unei persoane:

nevoia de stimulare

nevoia de structură

nevoia de recunoastere

Eric Berne a introdus termenul de „stroke” pentru a numi unitatea de recunoastere.Este o notiune greu de tradus printr-un cuvant sau expresie, al cărei sens este acela de: mângâiere, dezmierdare sau lovitură (calorie psihologică sau stimul, după multi autori )

Definiţia dată de Eric Berne pentru stroke este: „orice act care implică recunoaşterea”..

De exemplu, atunci când văd un prieten si îl salut – îi trimit un „stroke” - un semn de recunoaştere (îi arăt că l- am văzut ).

Berne susţine că ne organizăm și structurăm toată viaţa pentru a obţine recunoaşteri, stimulare şi contact uman.

Cercetări în domeniu au demonstrat că între a nu primi nici un stroke şi a primi stroke negativ, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om este lipsa de stroke.

Nevoia de stuctură se referă la nevoia noastra de a ne structura timpul. Această nevoie rezidă in 6 modalităţi de petrecere a timpului, în care cantitatea şi calitatea de stroke scade de la prima la ultima, fiind corelata invers cu riscul unei persoane de a fi respinsă, risc care creşte pe măsură ce avansăm de la prima la ultima.

1. Izolarea sau retragerea, atunci când persoana stă singură înseamna absenţa oricăror tranzacţii cu ceilalţi.Unii oameni, pentru a evita riscul de a fi respinşi, preferă să se izoleze de alții. Ritualul reprezintă o forma de început dintr-un șir de tranzacții: atunci când ne angajam în interacţiuni fără o prea mare implicare personală, de exemplu: „îmi salut vecinii și vorbim despre vreme”- astfel obţinem o oarecare recunoaştere, stimulare și contact uman.

2. Discutiile tematice: când ne angajăm in discuţiile despre vreme, despre politică sau situaţia economică etc, în general discuţii care au aceeaşi structură. Ele sunt mai puţin programate dinainte și au rolul de a favoriza un schimb de stroke ceva mai ridicat decât ritualurile, dar încă foarte scăzut.

3. Activităţile - atunci când lucrăm ceva împreună sau ne jucam - au un scop bine determinat. De regulă tipurile de stroke care se schimbă în timpul activităţilor sunt pozitive sau negative în functie de împlinirea/ neîmplinirea scopului final.

4. Jocurile psihologice au avantajul ca prin ele se eliberează o mare cantitate de stroke, dar totodată au multe alte dezvantaje. Prin joc se evită transparenţa unei apropieri autentice, se rezolvă problema petrecerii timpului, dar, cel mai important, este faptul că aceste jocuri nu rezolvă o problemă, ne limitează autonomia și ne mențin intr-un cerc vicios.

5. Intimitatea (emoţională, psihologică şi cea sexuală ). Intimitatea este forma de structurare a timpului care ne aduce cele mai intense forme de recunoaştere şi contact uman. Este acel mod autentic de a împărtăşi celorlalţi în mod autentic și spontan emoţii, gînduri, experiențe interioare, dorinţe şi de a ne interesa ce se întâmplă cu celălalt. Aceasta este o formă de contact uman onestă care implică faptul de a fi vulnerabil si deschis în relația cu celălalt. Însă pentru unii oameni poate fi greu de atins, nefiind întodeauna o trăire confortabilă și gratificatoare. Fiind spontană și neprogramată este încarcată de riscuri. Cu toate acestea, fiind lipsită de mesaje ascunse este constructivă și eliberatoare.

Oamenii au opţiunea de a ieşi din joc, de a renunţa la aceste tipare disfuncţionale de relaţie şi de a adopta o poziţie autonomă în care îşi asumă responsabilitatea pentru modul în care îi afectează pe ceilalţi, recunosc şi folosesc opţiuni, sunt dispuşi să rişte greşeli, şi toate acestea în favoarea dezvoltarii personale.

Care sunt modalitățile de a ieşi din aceste tipare de interacţiune nesănătoase?

La întrebarea „Cum pot ieşi din triunghiul dramatic?” Karpman (2007 ) răspunde astfel:

Incepe prin a cunoaşte rolurile şi mutările din triunghi, cum ai ajuns acolo şi consecinţele faptului că te afli în acel rol/roluri; Evită locurile, oamenii şi gândirea alunecoase;refuză invitaţia la o nouă dramă.

Cowper Johnson afirmă că funcţionarea oamenilor în Triunghiul Dramatic alternează între două roluri şi îl evită pe al treilea. Astfel, ieşirea din Triunghiul dramatic implică conştientizarea semnificaţiei personale a celui de al treilea colţ şi practicarea abilităţilor necesare pentru a ieşi din acel rol.

O reconfigurare sănătoasa spre poziții autonome este propusă de A. Choy in anul 1990 în articolul său “The Winner’s Triangle” scris în “Transactional Analysis Journal”.

Propune roluri/poziţii autonome pe care le plasează pe triunghi, în corespondenţă directă cu rolurile din Triunghiul Dramatic. Triunghiul lui A. Choy se numeşte Triungiul Câştigătorului. Autorul descrie în articolul său cele trei roluri din acest triunghi și abilităţile de care are nevoie cineva pentru a ieşi din poziţiile scenariale şi pentru a funcţiona autonom:

Rolul Vulnerabil

Persoana vulnerabilă își acceptă suferinţa (la fel ca în rolul de Victima ), însa își menţine accesul la logica sa şi se angajează în rezolvarea problemelor; îşi foloseşte capacitatea de conştientizare pentru a se acorda la propriile emoţii, ca o sursă de date absolut necesară schimbării; e conştientă că poate gândi şi simţi în acelaşi timp; când rezolvă probleme ştie că are opţiunea de a cere ajutor, resurse, suport, e capabilă sa accepte un eventual refuz, si caută alternative. Îsi recunoastea abilitatea in rezolvarea de probleme; isi foloseste si isi dezvolta, daca este necesar, abilitățile.

Rolul Grijuliu

Persoana grijulie e motivată de o preocupare autentică pentru persoane vulnerabile, la fel ca majoritatea Salvatorilor, însă le respectă abilitatea de a gândi, de a rezolva probleme şi de a cere ajutor persoanelor vulnerabile; nu preia aceste sarcini decât dacă i se cere şi dacă e dispusă să le împlinească; nu face ceea ce nu vrea să facă; îşi foloseşte capacitatea de conştientizare pentru a-și monitoriza propriile nevoi şi emoţii acest lucru permiţându-i să decidă responsabil dacă e

dispusă să ofere sprijin persoanei vulnerabile într-un anumit aspect; dacă nu vrea să fie disponibilă, afirmă asertiv acest lucru, fără a se simţi vinovată; această „punere a sa pe primul loc” previne sentimentul de a fi lezată, sentiment care aproape întotdeauna pregăteşte o mişcare a Salvatorului spre Persecutor. Are abilitatea de a asculta. În absenţa unui contract terapeutic, cel mai protectiv mod de a fi disponibil util pentru o persoană vulnerabilă este de a o asculta.

A asculta implică a te acorda empatic la persoana vulnerabilă şi a-i reflecta înapoi esenţa a ceea ce a spus şi contextul emoţional subiacent pe care îl detectează ascultătorul. Sunt evitate interpretarea şi evaluarea. Ascultarea este adesea singura intervenţie grijulie solicitată şi este foarte eficientă atâta timp cât ascultatorul este de încredere (dezvăluirile persoanei vulnerabile tratate cu respect) şi sincer (ascultătorul este autentic şi dezvăluie modul în care e afectat de ceea ce spune cel care vorbeşte).

Rolul Asertiv

Persoana îsi folosește energia pentru satisfacerea nevoilor sale şi pentru a-și apara drepturile fără interesul de a pedepsi pe cineva. Acționează pentru a schimba lucrurile în concordanță cu drepturile sale şi nu pentru a pedepsi; Este conştientă de faptul că a face schimbări asertive poate cauza distres celor care nu doresc ca lucrurile sa fie schimbate, nu amplifică suferinţa acestora şi nici nu devine salvator renunţând la drepturile sale; consideră negocierea ca pe o parte a procesului de rezolvare de probleme. Folosește asertivitatea, își satisface nevoile și își apară drepturile fără a dovedi un comportament punitiv.

A renunta la jocurile psihologice din viașa noastra însemna a face loc onestitații, intimitații și autonomiei, valori care contribuie în mod natural la nasterea unor relații interumane autentice, sănătoase și fericite.

In ceea ce priveste importanta intimitații, Eric Berne afirmă:

„Din fericire recompensele intimitații, fără jocuri, care sunt sau ar trebui sa fie forma cea mai desavarsităța existentei umane- sunt atat de mari încât, dacă ajunge să le cunoască, orice persoană, chiar si una cu o personalitate de un echilibru fragil ar renunța bucuroasa și fara riscuri la jocurile sale, dacă își gasește un partener cu care să stabilească relatii mai bune.”

Bibliografie: “Games People Play” de Eric Berne

„Psihoterapie. Metode si tehnici” de Andre Moreau

„Secrete si jocuri psihologice” de Adrian Nuță

articolul „Jocurile psihologice ca tipare disfuncționale de relație” de Ioana Duma