Culpabilizarea - de evitat

Prea des in viata de copil si chiar si in cea de adult exista intrebarea „Nu ti-e rusine de ce ai facut?” sau decizia „Ar trebui sa iti fie rusine!”.

Aceste expresii care in intentia celor care le adreseaza ar trebui sa ascuta un simt moral sau sa determine o anumita constientizare si/sau modificare comportamentala in interlocutor, sunt de fapt veritabile otravuri care vor provoca stari extrem de neplacute si, mai mult, sadesc germenii unei viitoare poate severe autoculpabilizari. Aceste fraze, aparent neimportante, sunt cu atat mai daunatoare si mai nocive cu cat sunt exprimate de cei apropiati - prieteni, parinti (care poate ca incearca sa isi intareasca puterea proprie sau aria de influenta...).

In sistemul relational care domina inca azi in familie si societate reprosul, acuzatia, culpabilizarea constituie un mod de „comunicare” foarte utilizat. Cuplabilizarea, pe care nu trebuie sa o confundam cu culpabilitatea - vizeaza sa faca o persoana responsabila de ceea ce a trait un altul „Priveste cat de nefericit sunt pentru ceea ce ai facut!”. Daca sunt sigur de mine si de valorile mele nu am nevoie sa exersez o presiune morala asupra altuia incercand sa il fac sa ii fie rusine.

Elementul declansator al unei tentative de culpabilizare se invarte in jurul a patru propozitii relationale:
- ai facut ceea ce nu trebuia sa faci;
- nu ai facut ceea ce trebuia sa faci;
- ai spus ceea ce nu trebuia sa spui;
- nu ai spus ceea ce trebuia sa spui.
(acest vesnic alienant TREBUIE care ajunge sa ne guverneze vietile, sentimentele, actiunile, visele...)

Cel care primeste corectia o poate confirma si chiar amplifica - se poate simti cu adevarat vinovat, rusinat si poate adopta o atitudine de supunere - reala sau mimata. Prezentand un profil ascultator el poate incerca sa dezamorseze reprosurile care ii sunt destinate si poate sa isi imagineze astfel ca a (re) gasit dragostea, stima sau aprobarea celor din jur. Poate, de asemenea, sa se apere, sa incerce sa minimalizeze sau sa nege „nu este vina mea”, „nu am vrut” sau chiar sa acuze la randul sau devenind contraagresiv si poate chiar culpabilizator „el/tu a (i) inceput!”, „eu sunt cel care este mereu acuzat, de fapt!”. La cel care le primeste, tentativele de cuplabilizare dezvolta amare indoieli si diminuare a stimei de sine.

Orice demers care vizeaza sa diminueze, sa umileasca, sa devalorizeze o persoan.a este o atitudine infantila si infantilizanta si intretine sechelele acuzatorului care are iluzia ca poate controla viata si/sau comportamentul altei persoane.

Sa invatam deci sa nu cultivam culpabilizarea. Relatiile umane au nevoie sa fie sustinute de o etica personala, dar nu este indicat sa se lase antrenate sau sa se piarda intr-un moralism care mentine in dependenta sau care intretine lipsa de incredere in propria persoana.

Culpabilizarea se poate asemana cu un cancer - un cancer al comunicarii care distruge celulele vii ale unei relatii umane.

dupa Jacques Salome - Ce-ar fi daca ne-am inventa propria viata?; ed. Curtea Veche, 2012