Abuzul de droguri

Cauzele abuzului de drog Abuzul de droguri nu are o cauză unică. În general se recunosc trei factori importanţi: disponibilitatea drogului, o personalitate vulnerabilă şi presiunile sociale.

Pe trei căi se poate ajunge la dependenţa de drog. Prima prin administrarea drogurilor prescrise de medici. A doua, prin posibilitatea procurării legale, fără reţetă. Actualmente nicotina este un exemplu binecunoscut. A treia cale este auto-administrarea de droguri ce pot fi obţinute numai din surse ilicite („droguri de stradă”) .

Mulţi consumatori de droguri, mai ales tinerii care iau droguri ilicite, par să aibă un anumit grad de vulnerabilitate a personalităţii, anterioară începerii consumului. Ei par adesea lipsiţi de resursele cu care să facă faţă exigenţelor vieţii cotidiene, nestatornici în sentimentele lor, în dezacord cu societatea şi autorităţile, după cum arată rezultatele şcolare slabe, absenţele şi actele de delicvenţă. Mulţi acuză stări depresive, de anxietate, dar este rareori limpede dacă acestea sunt cauzele sau consecinţele dependenţei de drog. La unii, în anamneza familială, există afecţiuni mintale sau tulburări de personalitate. Unii provin din medii profund dezorganizate şi adesea, au avut o copilărie nefericită. Totuşi multe persoane care fac abuz de droguri nu au nici una din aceste caracteristici.

Riscul abuzului de drog este mai mare în societăţile în care consumul de drog nu este considerat o ruşine. În anturajul imediat, asupra unui tânăr pot acţiona presiuni sociale făcându-i să ia droguri pentru a fi în rând cu ceilalţi.

Consecinţele administrării intravenoase a drogului La unele persoane, abuzul de drog se realizează prin administrarea intravenoasă, în scopul de a obţine un efect puternic şi rapid. Folosirea intravenoasă a drogurilor are consecinţe importante, locale şi generale.

Printre efectele locale se numără tromboza venoasă, infecţiile la locul de injectare şi, din neglijenţe de tehnică, leziuni arteriale. Efectele generale se datorează transmiterii infecţiilor, mai ales atunci când se folosesc aceleaşi ace pentru mai multe persoane. Printre exemple se numără hepatita şi SIDA.

Consecinţele sociale ale dependenţei de drog Trei motive justifică necesitatea cunoaşterii efectelor sociale nedorite ale abuzului de drog. Întâi intoxicaţia cronică poate exercita efecte adverse asupra comportamentului, ducând la şomaj, accidente la volan şi probleme familiale, inclusiv neglijarea copiilor. În al doilea rând, drogurile ilicite fiind, în general scumpe, dependentul poate escroca sau fura pentru a obţine bani. În al treilea rând, persoanele care fac abuz de drog au adesea relaţii strânse între ele, iar cele cu comportament social anterior stabil pot fi supuse la presiuni pentru a se conforma moralei antisociale sau infracţionale a grupului.

Diagnosticul dependenţei de drog Este important ca diagnosticul dependenţei de drog să se facă devreme, într-un stadiu în care toleranţa nu s-a instalat cu totul, tiparele comportamentale sunt mai puţin fixe, iar complicaţiile administrării intravenoase nu au apărut. Psihologul neexperimentat în tratamentul persoanelor dependente de drog nu trebuie să uite că se poate găsi în situaţia neobişnuită de a ajuta un pacient care urmăreşte să-l păcălească. Pacienţii cu dependenţă de heroină îşi poate exagera nevoile cotidiene în scopul obţinerii unor cantităţi suplimentare de drog, pentru propria lor folosinţă sau pentru a le vinde. De asemenea, mulţi pacienţi iau mai multe droguri fără să declare aceasta. Este important de confirmat relatările pacientului despre cantitatea pe care şi-o administrează prin întrebări despre perioada de când se droghează, costul preparatelor şi sursa de la care şi le procură; prin urmărirea consecvenţei relatărilor şi prin verificarea lor, ori de câte ori este posibil.

Anumite semne clinice duc la suspiciunea că drogurile au fost injectate: urmele de înţepături şi tromboza venoasă, mai ales la nivelul antebraţului, îmbrăcămintea cu mâneci lungi pe vreme călduroasă şi cicatricile.

Modificările de comportament pot, de asemenea, sugera dependenţa de drog. Aici sunt incluse absenţele de la şcoală sau de la muncă şi declinul ocupaţional. Persoana dependentă poate, de asemenea, să-şi neglijeze aspectul, să se izoleze de foştii prieteni, pentru a-şi face alţii în mediul drogurilor. Pot servi, de asemenea, drept indicatori actele penale minore, precum furturile mărunte sau prostituţia.

Prevenire, tratament, reabilitare: principii generale Deoarece tratamentul este dificil, un efort considerabil trebuie făcut în direcţia prevenirii. În privinţa multor droguri, cea mai importantă măsură de prevenire – limitarea disponibilităţii – depinde în principal de politica guvernamentală, nu de cea medicală. Educaţia sanitară este esenţială, consecinţele psihologice care le poate avea consumul de droguri, iar toate aceste informaţii despre pericolele abuzului de drog trebuie puse la dispoziţia tinerilor prin programele şcolare şi prin mass-media. Altă cale a prevenirii o reprezintă identificarea şi tratamentul problemelor familiale generatoare de abuz.

Dacă abuzul de drog a început, eficienţa tratamentului este mai mare înaintea instalării dependenţei. În acest stadiu, ca şi mai târziu, pasul esenţial constă în găsirea unei motivaţii pentru controlul consumului de drog. Aceasta se realizează prin explicarea efectelor probabile ale continuării abuzului, şi + oferta ajutorului pentru orice problemă psihologică sau socială asociată. Dacă pacientul este în legătură cu alte persoane ce fac abuz de drog, el va fi îndemnat să le părăsească şi să-şi găsească alţi prieteni şi alte preocupări.

Principalul scop al tratamentului persoanelor dependente de drog este întreruperea drogului în cauză, iar dacă nu este posibilă, trebuie avută în vedere prescrierea acestuia în continuare. În schimb tratamentul psihologic are un rol deosebit în astfel de cazuri.

Reabilitarea
Mulţi dintre cei care iau droguri îşi găsesc locul cu mare greutate în societatea normală. Scopul reabilitării este de a face persoana dependentă de drog capabilă să părăsească mediul viciat şi să dezvolte contacte sociale noi. Dacă nu reuşeşte acest lucru, orice tratament este, probabil, sortit eşecului.

De obicei reabilitarea este încercată după tratamentul în comunitate terapeutică, schiţat mai sus. Pacienţii se angajează întâi în muncă şi activităţi sociale într-un mediu protejat, iar apoi îşi iau răspunderi mai mari în ceea ce-i priveşte, intrând în condiţii din ce în ce mai asemănătoare cu viaţa de zi cu zi. În acest proces gradat, găzduirea în cămine este un stadiu util. De obicei este nevoie de continuarea sprijinului social atunci când persoana face trecerea spre munca şi viaţa normal