Suportul familiei in tratamentul anxietatii

Practica ne spune ca, in tratamentul tulburarilor de anxietate, suportul familiei joaca un rol foarte important: poate fie sa impiedice sau sa incetineasca recuperarea prin mesaje si comportamente inadecvate, fie sa sporeasca si sa grabeasca rezultatele pozitive ale procesului terapeutic.

Cand cineva din familie sufera de o tulburare de anxietate, poate fi dificil pentru ceilalti membri sa-i inteleaga trairile, gandurile si comportamentele. Unele reactii vi se pot parea absurde, sau va puteti gandi ca persoana in cauza nu are suficienta “vointa” pentru a depasi situatia. Pentru a intelege mai bine persoana de langa dumneavoastra, este recomandat sa aflati mai multe despre tulburarile de anxietate – de ce apar, cum se manifesta, care sunt factorii de mentinere si care sunt pasii necesari pentru recuperare.

Persoanele cu tulburari de anxietate dezvolta, din cauza fricii, diferite comportamente care pot afecta si viata celor din jurul lor.

“Sufeream de tulburare obsesiv-compulsiva si ma temeam foarte tare de murdarie si de ideea ca eu sau familia mea am putea sa luam o boala. Cand mergeam cu copilul in parc nu il mai lasam sa atinga nimic, nici sa se joace cu alti copii, doar sa se dea cu bicicleta. Acasa era un intreg ritual: descaltat la usa, dezbracat si spalat toate hainele cu care am fost afara, chiar daca nu erau murdare. WC-ul si chiuveta trebuiau spalate temeinic dupa fiecare folosinta. Dezinfectam clantele zilnic. Erau foarte multe reguli...Imi dau seama cat de absurd pare. Ma simteam vinovata fata de ei ca fac asta, dar nu ma puteam controla. Deseori izbucneam in crize de plans atunci cand simteam ca nu mai fac fata si ca nu pot fi inteleasa.” Aceasta a fost experienta Ancai, 29 ani, cu tulburare obsesiv-compulsiva.

Andreea, 32 ani, povesteste despre experienta ei cu tulburarea de panica: “Mi-era foarte teama sa fiu singura, gandindu-ma ca as putea face un atac de panica si nimeni nu ar fi acolo sa ma ajute; nu mai stateam singura in casa (se mutase mama la noi), si nici nu ieseam din casa singura - sotul meu ma ducea si ma aducea de la serviciu. Nu mai ieseam cu prietenii, pentru ca ma temeam sa merg in locuri inchise – baruri, restaurante, etc. De concedii nici nu se mai punea problema – mi-era foarte teama sa ma indepartez de casa. La inceput sotul meu a fost intelegator, crezand ca e doar o perioada, dar cand a vazut ca problema tinde sa se agraveze, au inceput sa apara tensiunile intre noi si imi reprosa ca nu am destula vointa sa trec peste aceasta problema. Asta ma facea sa ma simt si mai rau ”

Acestea sunt doar 2 exemple despre cum o tulburare de anxietate poate sa perturbe viata intregii familii.

Confruntati cu o tulburare de anxietate, cei mai multi dintre noi nu stiu cum sa reactioneze. Este normal, asadar, ca membrii familiei sa traiasca sentimente de teama, frustrare, vinovatie, confuzie, sau chiar furie. Parintii, in special, tind sa se invinovateasca atunci cand copilul lor are o tulburare de anxietate. Trebuie sa stiti ca tulburarile de anxietate sunt cauzate de diferiti factori, multi dintre acestia nefiind in controlul nostru, asadar nu putem spune cine e “de vina”.

Unii membri ai familiei se pot simti furiosi, gandindu-se “De ce nu depaseste pur si simplu problema asta? De ce nu are vointa?”. Daca va regasiti in aceasta situatie, este bine sa invatati mai multe despre ce inseamna anxietatea; ganditi-va la faptul ca persoanele cu anxietate nu isi doresc sa sufere de aceasta problema si cu atat mai putin sa lase anxietatea sa-i afecteze pe cei dragi.

Anxietatea este o problema de sanatate psihica ce necesita ingrijire de specialitate (tratament medicamentos sau psihoterapie), la fel ca alte boli cu care ne confruntam de-a lungul vietii.

Alte familii devin foarte ingrijorate si speriate: “Daca nu o sa-i mai treaca, daca se imbolnaveste mai rau?” sau chiar “Daca pateste ceva fizic (atac de cord, AVC, etc) din cauza anxietatii?”. Deseori acestia devin foarte grijulii si atenti cu persoana cu anxietate, transmitand mesaje de tipul “Nu te mai ingrijora, ca-ti face rau”, “Ai grija sa nu te obosesti, ca deja te simti rau”, “Sa-mi spui daca nu ti-e bine, sa-ti dau o pastila”, etc.

In primul rand trebuie sa stiti ca, urmand un tratament adecvat (tratament medicamentos si / sau psihoterapie cognitiv-comportamentala), sansele de vindecare in cazul tulburarilor anxioase sunt foarte mari. De asemenea, este bine de stiut ca anxietatea nu produce alte boli psihice sau fizice, asadar grija trebuie indreptata catre tratamentul episodului anxios si nu catre prevenirea altor boli de natura fizica sau emotionala.

Grija excesiva si hiperprotectivitatea pot avea insa un efect nedorit pe termen lung: ele intaresc credinta pacientului ca se afla in pericol, ca nu este capabil sa depaseasca teama si ca fara o atentie sporita si o stare permanenta de alerta, lucrurile pot sa devina mai grave; asadar, pe termen lung, acestea “hranesc” anxietatea, in loc sa o diminueze. Compatimirea excesiva este deseori intalnita impreuna cu hiperprotectivitatea: “Vai, saracul de tine...”, “Of, ce ne facem..”, “Mi-e tare mila de tine..”, “Nu stiu cum mai suporti..”, etc; din nou, astfel de mesaje nu sunt de ajutor, facand pacientul sa creada ca ceea ce i se intampla este groaznic, fara rezolvare si ca el este neputincios in fata anxietatii.

Minimalizarea este una dintre tehnicile la care apeleaza unii membri ai familiei: “Stai linistit ca nu ai nimic”, “Nu te mai ingrijora ca nu ai motive”, “Lasa ca o sa-ti treaca”, etc. Din nou, aceasta este o metoda disfunctionala pe termen lung – astfel de mesaje nu ajuta pacientul sa dobandeasca abilitatile necesare pentru a infrange anxietatea, ba chiar mai mult, il fac sa se simta ne-inteles si inadecvat.

Ce poate face familia?

Iata cum puteti ajuta un membru al familiei care se confrunta cu o tulburare de anxietate:

- Observati si confirmati emotiile: ex. “Observ ca iti este foarte teama”, “Vad ca esti foarte speriat, ce crezi ca se va intampla?” “Inteleg ca iti este foarte frica sa nu patesti ceva”
- Oferiti suport si intelegere: “E in regula sa-ti fie teama uneori, chiar daca pentru unii motivul poate parea minor”, “Voi fi langa tine si te voi ajuta sa treci peste asta”, “In viata ne confruntam cu diferite dificultati, cu ajutor specializat putem trece insa peste ele”, “Stiu ca iti este greu si ca aceasta problema iti afecteaza viata, dar cred ca poti invata, la fel ca altii, sa gestionezi anxietatea”.
- Ajutati-l pe pacient sa gaseasca raspunsuri, in loc sa-i oferiti sfaturi: “Ce te face sa crezi ca vei pati asta?”, “Ti s-a mai intamplat asta?, “Tu ce ti-ai spune, daca ai fi in locul meu?, “Care crezi ca este riscul sa patesti ceva ingrozitor? Pe ce te bazezi?”, “Desi iti este foarte teama, crezi ca ai putea incerca totusi sa faci lucrul acesta (ex.iesit singur din casa, mers cu liftul / metroul, etc) ?”
- Ajutati-l pe pacient sa gandeasca rational si realist, nu neaparat pozitiv! Asigurarile de tipul “O sa fie bine”, “Bucura-te ca nu ai nimic fizic”, “Gandeste-te la ce e mai frumos in viata ta”, etc il vor ajuta pe pacient sa se simta mai bine, fix pana la urmatorul moment de anxietate. Pacientul are insa nevoie de metode care sa-l ajute pe termen lung: in momentul in care gandurile anxioase preiau controlul, ele vor trebui contrabalansate cu ganduri rationale, nu pozitive.

Ex. Pacientul: “Imi bate inima foarte tare, o sa fac un atac de cord!
Varianta pozitiva: “Nu ai nimic, calmeaza-te! E doar in capul tau, gandeste-te la ceva frumos!”
Varianta rationala: “Ce te face sa crezi ca vei face un atac de cord? Ai o boala de inima? Ti s-a mai intamplat sa-ti bata inima asa de tare? Daca da, ce s-a intamplat, ai facut atac de cord? Pot exista si alte motive pentru care sa-ti bata inima, in afara de iminenta unui atac de cord? Crezi ca e posibil sa-ti bata inima mai tare din cauza ca te-ai speriat, si, de fapt, sa fie doar o stare intensa de anxietate?”, etc

Astfel de intrebari pot ajuta pacientul sa inteleaga ca, desi simte unele senzatii fizice care ii provoaca teama, acestea nu sunt neaparat un semn de pericol iminent, ci se datoreaza unei stari normale, firesti, de teama.

- Ajutati pacientul sa identifice si sa elimine comportamentele de asigurare si evitare si nu va lasati atras in astfel de comportamente.
Comportamentele de asigurare si evitare reprezinta acele activitati pe care pacientul nu le mai face sau le face in plus pentru a evita anxietatea.

Printre comportamentele de evitare putem enumera: nu mai merg cu metroul, evita sa merg cu liftul, evit locurile aglomerate, nu mai fac sport, nu mai beau cafea, nu ma intalnesc cu oameni noi, evit sa vorbesc in public, etc.
Printre comportamentele de asigurare, mentionam: imi verific pulsul/tensiunea, caut informatii despre boli / simptome pe internet, merg la medic / analize pentru a ma asigura ca sunt sanatos, ma spal foarte frecvent pe maini, am medicamente in geanta, etc.

Ex. “Inteleg ca iti este foarte greu sa ramai singur in casa, dar hai sa incercam sa facem asta timp de 15 minute”; “Stiu ca ti-e teama sa mergi cu masina, dar ai putea sa incerci sa mergi 1 km?” NU UITATI: Nu fortati pacientul sa faca lucruri pe care nu le poate face; incercati sa combateti anxietatea cu pasi mici!

Amintiti-va insa ca cel mai bun mod in care puteti ajuta pe cineva care sufera de o tulburare psihica, este sa-l incurajati sa caute ajutor de specialitate (medic psihiatru, psihoterapeut).