Stresul si resursele de adaptare

În lucrarea “Stresul şi resurse de coping”, Ralf Schwartzer începe prin a prezenta o teorie a stresului din perspectiva cognitivă-relaţională, insistând pe aspectul de reciprocitate şi continuitate prsupus de relaţia între cerinţele mediului şi capacităţile personale.

Autorul se axează în continuare pe cele două dimensiuni în care copingul se manifestă, anume cea personală şi cea socială, urmând să prezinte fenomenul de eficacitate personală pe care îl ilustrează cu o serie de exemple, dintre care însă niciunul nu se referă la stres, ci la situaţii personale dificile cum ar fi exercitiul fizic, pierderea în greutate sau lăsatul de fumat.

Autorul prezintă rezultatele obţinute de Albert Bandura, Hobfoll si Lazarus, încearcând să demonstreze că eficacitatea personală e un factor esenţial care modelează comportamentul uman în nenumarate situaţii, fară a prezenta însă explicaţii alternative pentru aceste comportamente. Fenomenul de eficacitate personală propus de Albert Bandura se referă la convingerile oamenilor despre capacităţile lor, şi presupune că aceste convingeri au un efect profund asupra acţiunilor lor.

Cei care au un nivel ridicat de eficacitate personală au convingerea că pot stăpâni, şi astfel modifica un eveniment, cea ce îi conduce înspre o viaţă mai activă. Aceste convingeri se bazează pe experienţă, nefiind doar iluzii optimiste. Schwartzer enumera o serie de comportamente sănatoase care sunt influenţate de eficacitatea personală, anume cele utilizate pentru a detecta cancerul la sân, pentru a controla nivelul perceput de durere, sau pentru a accelera vindecarea dupa o operaţie de cord. Autorul susţine că anumite convingeri legate de eficacitatea personală pot fi induse prin participarea la “counseling” psihologic.

Exemplele sunt convingătoare, deşi nu se referă la stres- adolescentele folosesc metode de contracepţie mai eficient dacă au convingerea că au control asupra activităţilor sexuale, iar perceptia lor despre eficacitatea personală poate fi crescută cu ajutorul “counselingului”. Acelaşi fenomen s-a observat în practicile bărbaţilor homosexuali, care la rândul lor sunt mai înclinaţi să folosească prezervative dacă au încredere în capacităţile lor de negociere cu partenerul, fenomen important atât la nivelul personal cât şi la cel social, de control al infecţiei cu HIV la nivelul populaţiei. O altă situaţie în care eficacitatea personală are un rol, este intenţia de a participa în activităţi fizice, precum şi continuarea cu aceste activităţi pe termen lung.

Autorul susţine că motivaţia de a face efort fizic se bazează pe convingerile care încredinţează individul ca acesta va fi capabil de a avea o performanţă optimă. Acelaşi principiu se aplică în cazul persoanelor aflate în convalescenţă, cărora li se recomandă să facă exerciţii de recuperare. Percepţia asupra eficacităţii personale este corelată cu efortul pacienţilor de a se conforma cu programul, oricât de incomfortabil ar fi acesta. Exemplul este relevant pentru conceptul de stres în măsura în care acesta din urmă poate fi controlat prin participarea la exerciţii fizice în mod regulat. Gradul de eficacitate personală determină comportamentul fumătorilor şi este în special necesar în încercarea de a renunţa la fumat.

Schwartzer menţionează astfel un studiu efectuat în 1989, care demonstrează că percepţiile de eficacitate personală au crescut în urma unui tratament anti-fumat, iar acei subiecţi care au dobândit cel mai înalt grad de eficacitate percepută au rămas nefumatori pe întreaga perioadă de un an în care au fost monitorizaţi. R

elaţia cauză-efect ar putea fi inversată într-o asemenea situaţie, unde se poate argumenta că succesul programului a cauzat senzaţia subiecţilor de eficienţă personală sporită, şi nu invers; ei reuşind să se lase de fumat datorită unei predispozitii biologice, genetice înspre adicţie mai scăzută decât a altor fumători.

Autorul nu menţionează această alternativă, insistând că eficienţa personală este cauza, nu efectul, recunoscând însă că eficacitatea personală dinaintea tratamentului nu este corelată cu revenirea la fumat, doar eficacitatea personală de după tratament putând fi utilizată pentru a face predicţii. Un studiu mai recent, publicat de Boardman, Catley, Mayo şi Ahluwalia în 2005 contrazice într-o anumită măsură exemplele prezedntate de Schwartzer.

Aici, toţi subiecţii înregistraţi la un program anti-fumat demonstrează grade înalte de eficacitate personală, însă majoritatea nu reuşesc să se lase de fumat. La sfârşitul programului, chiar şi cei care eşuează demonstrează ecelaşi grad de eficacitate personală ca la început, acesta nefiind afectat de experienţa negativă. Aceste concluzii pot fi interpretate în mai multe feluri. În primul rând, studiul ar putea demonstra că alţi factori, fără legătură cu eficacitatea personală determină succesul unui program anti-fumat. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre un program pentru reducerea stresului. Pe de altă parte, dacă eficacitatea personală ar fi într-adevăr bazată pe experienţe reale şi nu doar autoiluzii, ar fi de aşteptat că aceasta ar scădea în urma unei experienţe negative precum un eşec- ceea ce nu se întâmplă aici.

Ralf Schwartzer prezintă, aşadar, o multitudine de exemple care, deşi nu se referă direct la stres, sunt menite să prezinte eficacitatea personală ca cel mai important factor care determină succesul. Lucrarea reprezintă o sinteză a studiilor reprezentative publicate înainte de 1998, neconfirmate în totalitate de publicaţii mai recente, care iau în considerare explicaţii alternative ale fenomenului de succes, respectiv eşec personal.