Schemele dezaptative timpurii

Cuvântul “schemă”, în termeni generali, are sensul de structură, cadru sau contur. În domeniul psihologiei  termenul are o istorie foarte bogată, în special în cadrul dezvoltării cognitive. În acest context o schemă este  un tipar suprapus peste realitate sau peste experienta unei persoane în scopul de a o explica, de a-i intermedia  percepția si de a-i ghida reacțiile. O schemă cognitivă poate fi înteleasă drept o hartă cognitivă abstractă care  ne ghideaza în interpretarea informațiilor și în rezolvarea de probleme. La fel putem avea o schemă lingvistică  pentru a da sens unei propoziții sau o schemă culturală pentru a interpreta un mit.

Un concept de mare relevantă în psihoterapie este ideea că schemele cognitive, multe dintre ele formate  de timpuriu în viată, vor continua să fie dezvoltate ulterior ca mai apoi să se suprapună peste viitoarele  experiențele de viață, chiar dacă nu mai sunt valabile și în concordanță cu realitatea. Fenomenul de perpetuare  a schemelor are la bază nevoia noastră umana de “consecvență cognitivă”, și anume aceea de a ne menține o  perspectivă stabilă asupra sinelui nostru și a lumii inconjuratoare, chiar dacă aceasta nu coincide cu realitatea  sau este distorsionată. În acest sens o schemă cognitivă este numită adaptativă (de adaptare ) sau  dezadaptativă (de inadaptare ).

Jeffrey Young, fondatorul Centrului de Terapie Cognitivă din New York a elaborat ipoteza potrivit căreia o  parte dintre aceste scheme cognitive dezadaptative, în special cele care se dezvoltă ca rezultat primar al  experientelor nocive din copilarie, ar putea sta la baza multor tulburari cronice de tip depresiv si anxios, ale  comportmentului alimentar, probleme dificile de cuplu, dificultăți persistente în mentinerea unor relații intime  satisfacătoare, precum și la baza tulburarilor care țin de personalitate. Pentru a studia aceasta ipoteză, el a  definit o parte dintre aceste scheme cognitive pe care le-a numit sheme dezaptative timpurii.

In prezent, Jeffrey Young și colaboratorii săi, psihologul Janet Kocko și profesorul de psihiatrie, Marjorie  Weishaar, au conceput definiția extinsă și revizuită a schemelor cognitive dezaptative timpurii, potrivit căreia  acestea:

       - au o temă sau un tipar general, generalizat;

       - sunt alcătuite din amintiri, emoții, gânduri și senzații corporale;

       - se referă la sine și la relațiile cu ceilalți;

       - sunt create în copilarie sau adolescență;

       - sunt elaborate de-a lungul vieții;

       - sunt disfuncționale într-o masură semnificativă.

Pe scurt, schemele cognitive dezaptative timpurii sunt tipare emoționale și cognitive prin care ne    autosabotăm, care debutează devreme pe parcursul dezvoltării noastre și care se repetă de-a lungul vietii  noastre.

Originile schemelor cognitive dezaptative:

Nevoile emoționale de bază

Schemele cognitive dezadaptative apar ca urmare a nevoilor emoționale care nu au fost satisfăcute în  copilărie. Fiecare dintre noi are urmatoarele cinci nevoi emoționale de bază:

      - atașamentul securizant față de ceilalți (nevoia de siguranță, stabilitate, sprijin în dezvoltare și acceptare );

      - autonomie, competentă și un sentiment al identității;

      - limite realiste și autocontrol;

      - spontaneitate și joacă;

      - libertatea de a exprima nevoi și emoții întemeiate.

     Un individ este cu atât mai sanătos din punct de vedere psihologic cu cât își poate  îndeplini nevoile  emotionale de bază, în toate etapele vieții în mod adaptat la aceste etape.

Experiențele de viață timpurii

Experiențele nocive din copilărie sunt sursa principală a schemelor dezaptative timpurii. Schemele cognitive  care se dezvoltă cel mai repede și sunt cele mai puternice își au de regulă originea în familia de proveniență. În  mare parte, dinamica întregii lumi a copilului oglindește dinamica familiei din care provine acesta. Situațiile  viitoare din viața de adult ce activează schemele dezaptative timpurii reprezintă, de regula, retrăirea unei drame  din coplilaria lor, în care, de obicei a fost implicat un părinte. Alte surse de influență, cum ar fi școala, copiii de  aceeași varstă, grupurile din comunitate și mediul cultural sunt, de asemenea relevante pe masură ce copilul  creste și pot duce la dezvoltarea schemelor cognitive.Cu toate acestea, cele dezvoltate mai târziu nu sunt la  fel de generalizate sau de puternice.

Componentele emoționale ale temperamentului

Pentru a forma scheme cognitive, componentele emoționale ale temperamentului interacționează cu  evenimente dureroase din copilărie. În funcție de temperament, copiii reacționează în mod selectiv la diverse  circumstanțe de viată, iar masura în care ei sunt vulnerabili la astfel de situații este variată. De asemenea,    dinamica și spectrul nevoilor fiecarui copil sunt altele, în raport cu componentele emoționale ale temperamentul  său. De exemplu, un mediu familial protectiv, plin de afecțiune poate să transforme chiar și un copil timid într-  unul sociabil într-o gama largă de situații; pe de alta parte, dacă un copil este respiuns destul de mult în mediul  primilor ani de viață, acesta poate deveni retras, chiar dacă are un temperament sociabil.

Jeffrey Young a conceptulizat 18 scheme cognitive dezaptative timpurii,  care sunt grupate în cinci  domenii,  astfel:

Separare și respingere, cu urmatoarele scheme: Abandon/Instabilitate, Neîncredere, Deprivare  emotionala,  Deficiență/Rușine, Izolare socială/Înstrăinre. Persoanele care au formate scheme cognitive din  acest domeniu  întampină dificultăți în a stabili relații securizante și satisfăcătoare cu alți oameni, consideră că  nevoile lor de  stabilitate, sigurantă, grijă, dragoste și apartenentă sunt greu sau chiar imposibil de îndeplinit. In  acest caz,  familiile lor de origine au fost instabile (Abandon ), reci (Deprivare emoțională ), critice (Deficiență/Rușine ), sau  izolate de restul lumii (Izolare socială/Înstrainare ). Multe dintre aceste persoane au  avut copilării traumatice, iar  în perioada adultă vor avea tendința de a se implica în relații autodistructive sau,  dimpotrivă, de a evita  legaturile apropiate cu ceilalți.

Autonomie și performață deficitare, cu schemele: Dependentă, Vulnerabilitate la vatămare sau boala,  Interdependentă, Eșec. Autonomia este capacitatea unei persoane de a se separa de familia de origine și de a  funcționa independent. Persoanele cu scheme cognitive din acest domeniu au o serie de așteptări de la ele  însele și de la ceilalți, care interferează cu abilitatea lor de a se diferenția de figurile parentale și de a funcționa  independent. Copii fiind, parinții lor au facut orice pentru ei, i-au supraprotejat sau nu i-au îngrijit aproape deloc.  Deseori părintii le-au subminat încrederea în sine și nu le-au consolidat reușitele în afara mediului familial. Ca  urmare, în perioada adultă aceste persoane nu reușesc să-și stabilească scopuri personale și să-și clădească o  identitate și o viată proprii, independent de familia de origine.

Limite deficitare, cu schemele: Sentiment de îndreptatire/importanță, Autocontrol redus. Persoanele cu  scheme cognitive din acest domeniu nu și-au dezvoltat limite interne adecvate în ceea ce priveste  reciprocitatea sau autodisciplina. Pot avea dificultăți în a respecta drepturile celorlalți, în a coopera, în a  respecta angajamente, sau în a atinge scopuri stabilite pe termen lung. Adesea, astfel de persoane par egoiste,  rasfățate, iresponsabile. Au crescut, de regulă, în familii foarte permisive și indulgente. Copii fiind, aceste  persoane nu au fost nevoite să urmeze reguli care altfel se aplica tuturor și sa tină cont de cei din jur sau să-și  dezvolte autocontrolul. Ca adulti, acestora le lipseste capacitatea de a-și înfrâna impulsurile și de a-și amâna  gratificarea în scopul obținerii unor recompense viitoare.

Orientarea către celălalt, cu schemele: Subjugare (cu doua forme: subjugarea nevoilor și subjugarea  emoțiilor ), Autosacrificiul, Nevoia de aprobare/recunoaștere. Persoanele cu scheme din acest domeniu sunt mai  preocupate să împlinească nevoile altora decât pe cele personale. Acționează asfel pentru a obține aprobarea  celorlalți, pentru a menține legături emoționale sau pentru a evita ca ceilalți să se întoarcă împotriva lor. Atunci  când interacționează cu alții oameni, ei tind să se axeze aproape exclusiv pe reacția celorlalte persoane, mai  degraba decat pe propriile nevoi și adesea nu își conștientizează furia sau preferințele personale. Copii fiind, nu  le-a fost permis să-și urmeze înclinațiile firști. În calitatea de persoane adulte, acestea vor fi mai degrabă  dirijate extern decât intern și se vor conforma dorințelor celorlati. În familia de origine au fost acceptate în mod  condiționat. Astfel copiii au trebuit să-și înăbușe o parte din caracteristicile personale importante pentru a obtine  dragostea sau aprobarea. Adesea, în astfel de familii, parinții își valorizează mai mult nevoile lor emotionale și,  deasemenea, “aparențele” sociale decât nevoile individuale ale copilului.

Hipervigilență și inhibitie, cu urmatoarele scheme: Negativitate/Pesimism, Inhibiție emoțională, Standarde  nerealiste/Hipercriticism, Pedepsire. Persoanele ale căror scheme fac parte din acest domeniu își suprimă  sentimentele și impulsurile spontane. Se străduiesc, de cele mai multe ori, să respecte reguli interiorizate rigide  refereritoare, de exemplu, la propria performanță, în detrimentul fericirii, al exprimării de sine, al relaxării, al  relațiilor apropiate sau al sănătații. De regulă schema provine dintr-o copilarie cenușie, aspră și ținută în frâu, în  care autocontrolul și negarea sinelui au fost mai importante decat spontaneitatea și distracția. Copii fiind, nu au  fost încurajați să se joace și să fie fericiți. Mai degrabă au fost învațați să fie hipervigilenți față de evenimentele  negative de viață și să considere existența ca fiind deprimantă. Astfel de persoane traiesc stări de pesimism,  îngijorare și teama ca în viața lor s-ar putea întampla ceva rău daca nu sunt mereu vigilente și puse în gardă.

Fiecare dintre noi are propriile scheme cognitive dezadaptative, mai flexibile sau mai rigide, fiecare dintre  noi avem propriile moduri de adaptare. Pâna acum nu se poate spune că cineva ar putea fi scutit de prezența  shemelor, pentru că asta ar însemna că undeva în lume ar exista un mediu protectiv ideal, cu parinți ideali care  știu să întampine și să împlinească nevoile unui copil la modul ideal. Important este, însă, să fim conștienți de  existența acestora, să înțelegem că deși ne-au fost necesare în copilarie pentru a ne adapta, acum ne pot  afecta calitatea vieții și să învățăm cum să le reducem sau chiar cum să le anulăm influența.