Ce este triangulația? O relație formată din trei persoane, care nu pot „funcționa” decât dacă sunt împreună cu foarte multă fuziune.

Diadele nu pot funcționa, pentru că nu-și pot vorbi, decât prin altcineva.

Originea de baza triungiului relațional, este prezența noastră de copii în relația părinților, breșa pe care ei o lasă și de care ei sunt responsabili.

Ideea complexă a triunghiurilor, în multe forme și forme, clară și neînțeleasă, a devenit o parte integrantă a abordării sistemice a funcției și disfuncției emoționale. Este sigur să presupunem că triunghiurile există în toate familiile și în toate relațiile umane. Sunt un fenomen omniprezent. Singura întrebare este numărul, intensitatea și compoziția triunghiurilor din viața cuiva. Ele sunt o parte atât de fundamentală a sistemelor emoționale, încât unii le consideră a fi situația „normală”. Pe de altă parte triunghiul este „componenta de bază a familiei imature”. Triunghiurile vor fi întotdeauna folosite pentru a semnifica o relație disfuncțională.

Cum funcționează un triunghi?

Un triunghi este un proces emoțional.

Când transpunem aceste idei într-o structură umană, liniile devin legături emoționale, benzi emoționale care stau la baza conexiunii dintre oameni.

Legătura dintre oameni este alcătuită din multe lucruri, inclusiv experiența pe care o au în comun și realitatea existenței lor.

Când nivelul de tensiune sau anxietate apare în această legătură emoțională în cadrul unui sistem de două persoane, apare distanța.

După o anumită distanță, tensiunea se depune într-o relație cu o terță persoană. Să ne imaginăm o cameră cu trei persoane în ea.

Unul sau mai mulți membri ai acestui grup de trei pot părăsi camera, se pot mișca liber în cameră, se pot apropia sau mai îndepărta unul de celălalt, fără consecințe asupra celorlalți. Când cineva își schimbă poziția, nu există nicio schimbare necesară în poziția celorlalți. Cei trei oameni sunt legați unul de altul printr-un cordon emoțional care poate fi scurtat sau prelungit după bunul plac. Acum, dacă procesul se va triangula, de exemplu cu prezenta unei tensiuni nevorbite, trebuie să ne imaginăm o bandă de cauciuc plasată în jurul celor trei persoane. Ideea este să menținem banda de cauciuc întinsă. În această situație, o schimbare a poziției unuia va crea în mod necesar o schimbare a poziției celorlalți sau o tensiune crescută între ei. Banda de cauciuc (sistem închis) va menține la o cifră constantă suma distanțelor dintre cele trei persoane. Dacă unul se îndepărtează, ceilalți doi se vor apropia unul de celălalt. Acesta este un  sistem familial închis cu efect de bandă de cauciuc, care împiedică să se rupă sistemul, dar este și foarte limitativ, pentru ca nu permite diferentierea membrilor lui.

Tema triunghiurilor poate speria un terapeut atât de tare încât tinde să rămână departe de ele, si nu reușește să-și folosească propriul sine cu familia. Această limitare păstrează obiectivitatea, dar cu prețul neutilizării unui instrument foarte important - el însuși. Este posibil să nu răspundă la întrebări (văzându-le ca pe o capcană) și să evite să vorbească despre propria experiență, familie, cunoștințe și expertiză. Cu toate acestea, știm cu toții că o poveste personală valorează un milion de cuvinte. Distanța poate contribui la un conflict deschis în familie și îl poate implica fără să vrea ca membru îndepărtat al unui triunghi terapeutic. Îi poate fi frică să se ocupe de problemele legitime care îl implică pe el și pe orice membru al familiei, cum ar fi cine conduce interviul terapeutic. Fiind mai puțin implicat, feedback-ul său din partea familiei și rezolvarile obiectivelor terapeutice tind să fie minime. Această părtinire îl poate influența să confunde distanța fata de membrii familiei cu poziția „I".

Alți terapeuți pot avea o lipsă de respect nesănătoasă pentru subtilitățile unui triunghi. Ei se mândresc cu capacitatea lor de a intra și de a deveni un membru activ al sistemului emoțional al familiei. Păcălindu-se cu excesul de încredere, ei devin blocați și ajung să dubleze multe dintre mișcările disfuncționale pe care le face familia. Sub masca unor formulări dinamice, interpretări de transfer, diagnostice și raționalizări, se adaugă și perpetuează problema familiei. Viziunea lor orbită din propriile lor sisteme nucleare și familiale extinse devine operațională. Ei devin membri cooperanți și participanți ai fiecărei familii pe care încearcă să o „ajute". In acest fel devin fuzionali cu familia, mentinandu-se granite difuze, din care se iese cu „sindromul liftului" - fiecare pe unde apuca. Undeva, între aceste două capete ale spectrului, trebuie să existe un punct de vedere echilibrat. La începutul relațiilor sale cu o familie (în special pentru un terapeut de familie novice), terapeutul ar trebui probabil să rămână oarecum distant și obiectiv.

Ar trebui să mențină această poziție până când are o imagine de ansamblu relativ clară asupra triunghiurilor familiale, a sistemului familial. Pentru a face acest lucru, el ar trebui să se concentreze pe relațiile dintre oameni și nu pe ceea ce se întâmplă în interiorul lor. Mai târziu, în funcție de experiența lui, ar trebui să se poată muta personal fără să se triunghiuleze. Pentru a se muta, are nevoie de multe, de multe principii de funcționare. Acțiunea este delicata într-o familie cu milioane de informații și emoții care circulă liniar, circular si in munde alte moduri. Unele dintre aceste principii ale funcției terapeutului pot fi predate, unele sunt necunoscute și unele sunt probabil speciale pentru fiecare terapeut în parte. Ele îi permit să se deplaseze ghidat de un concept, o regulă funcțională, o idee pe care o poartă în capul său. Principiul se află în afara câmpului emoțional al familiei și este independent de sistemul emoțional al familiei. Acest lucru îl împiedică să devină o parte a acelui sistem și îi permite în continuare să-și folosească propriul sine.

Cateva dintre aceste principii sunt:

- Terapeutul nu urmăreste niciodată un membru al familiei care se retrage, nu doreste sa participe la sesiunile de terapie,

- Terapeutul nu asuma niciodată responsabilitatea pentru o altă persoană,

- Terapeutul nu încearca niciodată să schimbe o persoană,

- Terapeutul nu face nicio diferență între bărbați și femei decât din punct de vedere biologic, - - Nu există nicio diferență între adulți și copii,

Dacă cineva ascultă oamenii de-a lungul timpului, începe să apară un cortegiu de sentimente în relatie cu ei. Si este adevarat, ca iti trebuie un sine puternic, in rol de terapeut sa nu fuzionezi cu sistemul din care vine persoana.

Există anxietatea, care apare atunci când cineva simte că lumea din jurul său este nesigură sau el însuși își pierde controlul. Viața este nesigură, imprevizibilă. Oamenii spun: „Simt că înnebunesc" sau „Soția mea mă părăsește". Pierderea controlului, sau teama de a pierde controlul, este urmată de anxietate, iar apoi apare o stare de depresie cu sentimente însoțitoare de deznădejde și neputință și un sentiment de „La ce folosește? Am încercat totul, dar nimic nu funcționează." Acestea sunt situatii cand terapeutul poate triangula usor, facand o alianța, chiar sensibila cu persoana, membrul familiei care vine in cabinet. In aceasta situatie este important sa-si pastreze partialitatea multidirectionata, acesta fiind un concept din psihoterapia sistemica prin care terapeutul este pe rand cu fiecare sa le fie bine la toti. Orice terapeut, indiferent de orientarea terapeutica, ar trebui sa si-l insuseasca.

De aceea, el trebuie sa-si observe permanent, saptamana de saptamana, rezonantele lui personale, pentru ca sunt multiple situatii, cand pe scaunul unuia dintre membrii familiei, ar putea pune lejer pe cineva din familia proprie a terapeutului cu care situatia nu este rezolvata, nici atat încheiata.

Dacă cineva poate sta cu anxietatea și depresia suficient de mult sau dacă pierderea este atât de gravă încât nu se poate fugi de ea, sentimentele de gol încep să apară pe măsură ce trecem prin experiență. Depresia pare că va continua pentru totdeauna. O persoană se simte neiubită, confuză, rușinată, un eșec, de parcă ar coborî într-o „gaură neagră". Asa se evita triangulatia, ca sursa de anxietate si mentinere a anxietatii.

Este o iluzie faptul, ca toate aceste stari grele de dus, pot fi rezolvate prin: „iti spun tie, dar sa nu stie celalalt” O analiză a acestor sentimente, pierderea controlului și neputința, duce la întrebarea inevitabilă: „Control asupra a ce? Neajutorat în legătură cu ce? Ce caută omenirea?" După ce au suferit o pierdere foarte semnificativă, mulți oameni vor intra în terapie spunând că „Mă simt mort înăuntru și asta se simte mai rău decât să mor cu adevărat". Întrebări suplimentare dezvăluie că toți oamenii au un vis sau o serie de vise despre viață, ceea ce ar fi, ar putea fi, ar fi trebuit să fie, ar fi putut fi. Fiecare vis este unic pentru individ. Ceea ce au în comun aceste vise și fantezii este că permit individului să se simtă „bine" și să trăiască într-o stare care este fără anxietate, depresie și gol. O stare în care problemele incontrolabile din viață sunt inexistente sau sunt cel puțin la un nivel minim și nu te simți nici neajutorat, nici fără speranță și te simți iubit, iubit și ca și cum „se potrivește". Aceasta este o stare de siguranță, securitate, predictibilitate și siguranță. Toate ființele umane caută această condiție care nu poate fi găsită singură, dar necesită un anumit nivel de fuziune cu o altă performanță. De aceea, terapeutul experimentat si clar îi ajuta pe oameni sa devina responsabili pentru propriile sentimente.

„Dacă cineva acționează pe principii, el nu este de partea emoțională (cu excepția cazului în care „principiul" său se bazează pe un proces emoțional din propria familie). Deoarece el poate acționa acum cu emoție, dar nu pe emoție, si el poate fi parte într-un triunghi. Un triunghi este un proces emoțional și implică acționarea în funcție de emoție. Acum, desigur, familia poate să ia terapeutul acasă în fantezie și să-l folosească ca un picior de triunghi acasă. Acest lucru nu înseamnă înseamnă că terapeutul se află într-un triunghi. La urma urmei, el se poate folosi doar pe sine și nu poate controla modul în care oamenii îl folosesc ca obiect acasă. Ar trebui la un moment dat să se întrebe mereu cum îl folosește familia acasă. Din experienta mea, ca psihoterapeut sistemic, in prima faza a practicii mele profesionale, acest lucru ajuta.

Intr-o zi, mi-a venit ideea sa intreb o familie „ce au facut cu mine in concediu?" Am fost surprinsa sa constat ca de cate ori copiii cereau dulciuri, se asezau împreuna si se intrebau:"Ce ar zice psihologul nostru, este nevoie sau dorinta?" Si evident copiii au inceput sa spuna: „Nu mai mergem la psiholog!" Aici eram ca psiholog prinsa de ei in triunghiul din sistemul lor, dar nu m-am prins eu, asa ca nu este un triunghi cu mine ca psiholog.

Când un terapeut exprimă un punct de vedere, bazat pe principii, observatorilor sau familiei cu care vorbește li se poate părea că se află într-un triunghi. Ar trebui să fie explicat cu atenție familiei și observatorilor că el aplică acest principiu în mod egal tuturor oamenilor, tuturor membrilor familiei. Dacă știe ce face și poate determina aplicarea propriului principiu așa cum crede de cuviință, atunci nu se află într-un triunghi. Libertatea lui nu este limitată, el este autodeterminat, are o poziție „eu". Terapeutul cu experiență, înarmat cu multiple principii de funcționare, convins de eficacitatea acestora în familiile pe care le-a văzut și în propria familie, poate trece într-o relație mai personală cu familiile. Își poate folosi propriile sentimente, propriile disconforturi ca un barometru al climatului emoțional din familie. De exemplu, dacă terapeutul observa ca începe să simtă iritare față de unul dintre soți, el poate reintroduce acest sentiment în familie întrebând dacă celălalt soț simte iritare în circumstanțe similare.

Daca un terapeut intelege triangulatia, ajuta familia cu multa claritate si structura ce le ofera siguranta, care permite intrarea in remisie a problemelor lor.

Concluzie

Am încercat să pictez o imagine a unui triunghi, originea, scopul, mișcarea, forma, funcționarea, compoziția și natura sa. Atâta timp cât triunghiurile există, ele pur și simplu împiedică rezolvarea oricărei probleme emoționale. Când sunt eliminate, se ajunge la persoană și la doi. În acest moment, persoana și cei doi se confruntă cu un conflict deschis sau o conștientizare profundă a golului din persoană și a relației personale. Acest lucru explică de ce lucrurile se înrăutățesc înainte de a se îmbunătăți. Deși aceasta este o perspectivă teribil de supărătoare, ea cel puțin structurează sistemul familial astfel încât să se poată produce schimbarea, astfel încât fiecare persoană să se confrunte cu propria sa incompletitudine.

Bibliografie:

Thomas Fogarty - Family Therapy

Phil Guerin - Family Therapy, Style, Art & Theory, The Family, Vol. 1, No. 1