O nota despre dialog in contextul polarizarii opiniilor

Pe fondul crizelor socio-politice si nu numai, din ultimii ani, se remarca o accentuata si generalizata impartire sociala in tabere si "grupuri de opinie" care isi dezbat in mod critic si uneori agresiv perspectiva supra diverselor subiecte (vaccin, epidemie, incalzire globala, partide politice, etc).

Amploarea militantismului si nivelului de disensiune pare fara precedent in istoria recenta, media, in general si retelele sociale, in special, avand un rol important in acest sens.

Desi sciziunea sociala este probabil mai mica decat pare, existand cu siguranta o mare parte neutra, sau moderata a populatiei, impresia care transpare, denota un razboi al opiniilor intre grupuri care se identifica puternic cu aspectele sustinute.

De regula, sunt vehiculate doua puncte de vedere puternic polarizate, lipsind o a treia perspectiva, sau pozitii intermediare, moderate, etc.

Multe dintre discutii sunt pur si simplu adversative, neavand alt rol decat exprimarea iritarii si ostilitatii fata de cei din "tabara opusa", care de cele mai multe ori sunt redusi la atitudinile pe care le au cu privire la o anumita realitate, fiind apreciati ca indezirabili in mod global. In acest context, poate deveni o chestiune de onoare sa iti reprezinti cat mai bine "echipa", denigrand adversarul si concentrandu-se exclusiv pe propriile argumente.

Nivelul intelectual nu e o garantie impotriva unei asemenea atitudini simpliste, desi poate oferi sperante pentru o perspectiva mai inclusiva, precum si spre toleranta.

Uneori, scopul discutiilor, cel putin la nivel declarativ, poate fi de a amenda, sau schimba atitudinea celorlalti, interpretata ca fiind total gresita, sau chiar daunatoare pentru binele public. In acest sens sunt exprimate opinii, mai mult sau mai putin "civilizate" cu rol de persuasiune. In general insa, incercarea de a demonta convingerea cuiva, mai ales daca acea convingere este foarte ancorata afectiv, nu are mari sanse de reusita.

Convingerile sunt foarte greu de schimbat in psihoterapie, de exemplu, unde terapeutul uzeaza de tot "arsenalul" care ii este la dispozitie, cu atat mai dificil fiind in viata de zi cu zi, unde, dialogul este mai degraba adversativ, decat colaborativ.

In primul rand exista rezistente interne (oamenii renunta foarte greu la "teoriile" lor, mai mult cautand motive sa si le confirme, decat sa si le infirme), apoi exista rezistente interpersonale (acceptarea argumentelor celuilalt poate fi perceputa ca o infrangere). Acestea din urma pot fi intensificate de atitudinea persoanei care uzeaza de toata forta de convingere, uneori in mod prea critic si depreciativ la adresa celulialt, pentru a-si "invinge" interlocutorul, punandu-l pe acesta din urma in mod firesc intr-o pozitie de aparare.

Este o atitudine nesocratica, respectiv a miza pe demonstrarea agresiva a irationalitatii celuilalt, in loc de o invitare la a analiza impreuna faptele.

Tendinta naturala a oamenilor este de a se apara atunci cand se simt atacati (in argumente, in justitie, etc), lasand pe planul doi logica si adevarul. Este irationala asteptarea ca, criticand, sau jignind o persoana pentru felul in care vede lucrurile, aceasta sa cugete asupra argumentelor, mai degraba decat sa se puna in garda (atacand la randul ei); inseamna o ignorare sau necunoasterea a psihologiei umane.

Asadar, daca scopul este intra-adevar constientizarea celuilalt (cu privire la: poluare, pandemie, incalzire globala, purtarea centurii de siguranta, forma pamantului, beneficiile democratiei, etc) si nu doar blamarea lui, se impune o tactica diferita. In primul rand, renuntand la o atitudine aroganta, sau superioara, interlocutorul trebuie tratat cu respect.

Trebuie dat de inteles ca sunt discutate argumentele si nu valoarea persoanei care sustine argumentele (persoane foarte inteligente pot avea puncte de vedere foarte "neinteligente" si viceversa).

In al doilea rand, ar fi bine venita verificarea propriile certitudini, chiar daca par foarte solide: nu putem avea pretentia ca celalalt sa fie mai dispus sa-si puna la indoiala credintele, decat suntem noi insine.

De ce se sustine ca: pamantul e rotund (sau plat), democratia e superioara dictaturii (sau invers), pandemia trebuie luata in serios (sau nu), etc? Daca aceste "auto-intrebari" par inconfortabile, sau datatoare de angoasa, la gandul ca ne-am putea insela (cu privire la ceea ce parea sigur), atunci sa ne imaginam ca acelasi lucru il simte si interlocutorul.

Daca cineva nu se poate convinge singur, nu este nici o problema: scopul dialogului este acela ca doua persoane sa ajunga la un punct de vedere care sa transceanda contradictiile; o solutie dialectica. O discutie nu este doar o competitie, ci poate fi un prilej de co-edificare. Aceasta inseamna ca, atunci cand incercam sa convingem o persoana de ceva, ar trebui sa fim noi insine pregatiti sa fim convinsi de cealalta persoana, daca argumentele ei sunt hotaratoare. Daca nu exista aceasta disponibilitate, inseamna ca scopul este doar impunerea propriului punct de vedere, chiar cu pretul ignorarii adevarului.

Oamenii sunt mult mai putin fiinte rationale decat emotionale. Principiile, sau adevarurile in care cred sunt justificate cognitiv, insa au la baza mai degraba o componenta afectiva.

Capacitatea de a ne pune la indoiala credintele profunde este destul de rara si niciodata completa. Asta si deoarece, conceptia despre lume si viata este paradigmatica, fiind construita pe premise profunde, niciodata constientizate, sau constientizabile in totalitate.

Astfel, inevitabil avem biasuri (modalitati eronate, sau exagerate de a interpreta realitatea) si "pete oarbe", care pot fi cel mult reduse, insa, oricat de educati, sau "lucrati" am fi, nu ne putem reduce complet vulnerabilitatile in cunoastere.

De aceea, e mai indicat sa pastram rezerve in legatura cu convingerile pe care le avem; daca nu suntem dispusi emotional, sau nu putem sa le punem la indoiala, cel putin sa nu le afirmam cu incredere absoluta, sau sa nu ii denigram pe altii pentru convingerile lor.