Modalitati psihologice de gestionare a stresului la pacienţii care suferă de cancer

Stim ca pentru a intelege relatia dintre stres si boala, trebuie mai intai sa recunoastem ca mai multi factori trebuie sa actioneze in unison pentru a genera boala, si anume perceptiile cognitive a stimulilor amenintatori si activarea consecventa a sistemului nervos, sistemul endocrin si sistemul imunitar. Daca in trecut aceste trei dinamici psihologice erau studiate separat deoarece se credea ca sunt trei sisteme independente, astazi ele sunt considerate ca o singura retea si aceasta noua intelegere a dat nastere unei noi discipline in domeniul psihologiei: psihoneuroimunologia (PNI), definita de catre Pelletier (1988) ca „studiul interactiunii complexe dintre constiinta (psiho), creier si sistemul nervos central (neuro) si apararea corpului uman impotriva infectiei externe si a diviziunii celulare aberante interne (imunologie).”

In 1987 imunologistul Myrin Borysenko a evidentiat o dihotomie a tulburarilor cauzate de stres, impartind bolile in doua mari categorii:
• Dereglari autonome (migrene, ulcer peptic, sindromul colonului iritabil, hipertensiune, boli coronariene, astm);
• Dereglari ale sistemului imunitar (infectii/virusuri, alergii, SIDA, cancer, lupus, artrita).

Studiile arata tot mai mult legatura existenta dintre cancer si stres. Cancerul cuprinde mai multe boli ce pot fi cauzate de ingestia de carcinogeni (agenti cauzatori de cancer), sau de inhalarea de carcinogeni (în mediu sau în fumul de ţigară), iar unele boli pot fi cauzate de viruşi. În orice caz, cancerul este multiplicarea aberanta de celule care duce la tumori şi, în cele din urmă, la degenerarea organelor. Când se produce un cancer viral, sistemul imunologic – in special limfocitele intra in joc.Numărul de limfocite T, care în mod normal distrug celulele mutante înainte de înmulţirea lor şi de cauzarea unor daune, este redus în timpul stresului. Prin urmare, unii cercetători cred că stresul cronic duce la incapacitatea cronică a răspunsului imunitar de a preveni multiplicarea celulelor mutante, care unii cred ca sunt prezente, dar controlate in mod normal la majoritatea oamenilor.

Rolul stresului în dezvoltarea cancerului este încă în curs de dezbatere, dar deoarece  cancerul este a doua cauza de deces in Statele Unite, cercetarile în acest domeniu sunt in curs de desfăşurare. Unele teorii sustin ca exista un anume tip de personalitate predispusa la cancer. Tipul de persoană predispusa la cancer a fost descrisă ca o persoana ce:
(1) detine resentimente, cu incapacitatea de a ierta;
(2) isi plange de mila, se autovictimizeaza;
(3) ii lipseste capacitatea de a dezvolta si mentine relatii interpersonale semnificative;
(4) are o slabă imagine de sine.

Studiul clasic al lui Lawrence Leshan în anii 1950 asupra caracteristicilor psihologice ale bolnavilor cu cancer a evidentiat faptul ca acesti pacienti difera de ceilalti pacienti de control sanatosi prin faptul ca ei au:
1. Raportat o relaţie pierduta anterior diagnosticarii cu cancer.
2. Nu au putut să-şi exprime ostilitatea în propria lor apărare.
3. Avut sentimente de nevrednicie şi s-au detestat.
4. Avut o relaţie tensionată cu unul sau ambii părinţi. Multe persoane cu cancer simt că schimbările pe care cancerul le poate aduce sunt uneori copleşitoare şi pot duce la stres. Acesta este răspunsul fizic şi emoţional la presiunile vietii, care provine din evenimentele şi situaţiile care au loc datorita cancerului. Stresul poate veni, de asemenea, de la gândurile sau sentimentele pe care persoanele cu cancer le experimenteaza, inclusiv de la grijile sau temerile asociate acestei boli.

Unele semne ce indica că este necesara invatarea de noi strategii pentru o mai buna gestionare a stresului la persoanele cu cancer:
• cancerul este primul lucru care se gandesc în fiecare dimineaţă şi ultimul lucru la care se gandesc în fiecare seara;
• durerile minore devin infricosatoare si suparatoare. Cred căci cancerul le-a schimbat viaţa prea mult şi nu pot sa-si da seama cum isi vor putea gestiona viaţa de acum inainte;
• simt ca nimeni nu-i poate intelege, nici macar cei dragi sau prietenii.

Modalitati eficiente de management al stresului.

Exista multe modalitati prin care se poate reduce nivelul de stres in situatiile in care ingrijorarea constanta sau tensiunea face viata de zi cu zi tot mai dificila. Cele mai frecvente strategii de coping folosite in boala sunt cunoscute pentru eficienta lor, strategii ca: tehnici de relaxare musculara si exercitii de respiratie, restructurare cognitiva, modificare comportamentala, pastrarea unui jurnal, terapia prin muzica, practicarea hoby-urilor, terapia prin masaj, rugaciunea si meditatia, etc.

Toate aceste strategii de coping utilizate in stresul asociat bolii si-au dovedit eficienta atat prin rezultatele inregistrate anterior in situatii de boala, cat si datorita noilor cercetari din domeniu.

In calitate de psiholog in cadrul unui spital/sectii de oncologie as dori sa propun un program de management al stresului pentru pacientii care sufera de cancer care sa includa cel putin trei strategii de coping ce le consider nu doar necesare dar si relaxante pentru pacientii cu cancer:

1. Initierea unui grup de suport pentru pacientii care sufera de cancer.
Suportul social este o tehnica de coping si se refera la acele grupuri de prieteni, membrii de familie si altii a caror companie actioneaza ca un amortizor impotriva stresului si anuleaza efectele lui. Cand doua sau mai multe persoane experimenteaza o problema de o magnitudine descurajatoare, povara emotionala pare a fi impartasita, devine mai tolerabila si prin urmare nu atat de dificila ca atunci cand esti nevoit sa-i faci fata singur. Aceasta premisa a dus la initierea grupurilor de suport in toata America. Primul grup de suport care si-a castigat locul bine meritat in cultura americana a fost cel al Alcolicilor Anonimi (AA), care pe parcursul a 50 de ani de activitate a ajutat milioane de oameni sa faca fata problemelor asociate dependentei de alcool prin grija si dragostea impartasita a membrilor. Datorita succesului extraordinar, filozofia, formatul, traditia si procesul de recuperare in 12 pasi a fost imprumutat de catre toate grupurile de suport pentru orice fel de adictie.

Cercetarile de asemenea au aratat ca sentimental de conectare, de apartenenta si de legatura ce rezulta din contactul social contribuie la sanatatea individului (Ornish, 1988;Pelletier, 2000). Nevoia de apartenenta este considerata una dintre nevoile umane de baza, asa cum pentru prima data a subliniat Maslow in 1943. Exista cateva teorii care explica de ce suportul social este considerat un ajutor in procesul de coping al stresului.

„The buffer theory”, propusa de Cassel (1976) sugereaza ca suportul social actioneaza ca un tampon/amortizor impotriva stresului, unde legaturile sociale au tendinta de a filtra efectele daunatoare ale evenimentelor de viata complicate si devastatoare. Aceasta teorie este impartasita de cativa cercetatori din domeniul psihologiei sanatatii. Connell si D’Augelli (1990) au afirmat ca atunci cand indivizii exprima afectiune fata de ceilalti si se fac disponibili pentru a primi ajutor (alinare) cat si pentru a oferi ajutor (grija afectiva).

In „the compensation theory”, suportul social este prevazut sa actioneze ca o compensatie pentru cei care au avut parte de o pierdere emotionala datorita stresorilor din viata. Probabil ca punctual de reper in ce priveste studiul asupra eficientei grupurilor de suport a fost conceput de Spiegel si colab. (1989). Studiul a aratat ca pacientii cu cancer la san in metastaza care au fost implicati intr-un grup de suport, au trait mai mult (statistic) fata de cei care nu au facut parte dintr-un astfel de grup. Spiegel a numit aceasta tehnica de coping terapie de grup suportiv-expresiva („supportive-expressive group therapy”).

The direct-effect theory sugerata de Andrews and Tennant (1982) indica faptul caci contactul social asigura o expunere pozitiva a individului si acesti stimuli pozitivi aduc satisfactie sinelui.

In final „the cognitive-dissonance theory” afirma ca atunci cand indivizii sunt angajati in contact social unde atitudinile si valorile sunt similare, energia colectiva intrece cu mult sentimentele negative traite de orice persoana in mod individual.

Pilisuk şi Parks (1986) au găsit dovezi care sustin ipoteza că sprijinul social actioneaza nu doar ca un tampon împotriva stresului, ci contribuie la sănătate şi longevitate prin îmbunătăţirea integrităţii sistemului imunitar.

Rezultatele din studiul Alameda County (Berkman şi Syme, 1979) cat şi din studiul Tecumseh Community Health (House, Robbins, şi Metzner, 1982) au arătat că suportul social a fost un factor semnificativ atât în starea de sănătate cat şi in longevitatea subiectilor studiati. Aceste cercetari, precum şi cele efectuate de Kaplan si colab. (1988) şi Berkman (1986), au indicat că bărbaţii par să beneficieze mai mult decât femeile în ceea ce priveşte efectele suportului social asupra bolilor cardiovasculare. Raphael (1977) şi Lowenthal şi Harven (1968) au raportat că izolarea socială a fost un factor semnificativ in mortalitatea coronariana la partenerii indoliati, mai ales la bărbaţi. Din aceste studii cat si din altele, reiese că nevoia de companie este cu adevărat o nevoie umană de bază. Când această nevoie este implinita prin îngrijire, dragoste, şi sprijin moral, intensitatea stresului este atenuata, ducand la o toleranţă mai mare la frustrare şi îngrijorare. In analizele lor asupra importantei suportului social ca tehnica de adaptare, Brannon şi Feist (1992), Pelletier şi Herzing (1988) au concluzionat că acesta este un factor semnificativ ce contribuie la sănătate şi longevitate. Astfel, utilizarea sa ca o strategie de adaptare este puternic încurajată.

2. Terapia prin umor.
Asigurarea unui spatiu in cadrul spitalului si acordarea de material necesare, ca pacientii cu cancer sa poata viziona filme, show-uri si alte materiale video cu caracter umoristic, cat si punerea in scena a unor scenete/comedii in care actorii sa fie pacientii care sufera de cancer.

Incepand cu descoperirile si scrierile lui Norman Cousins (1915-1990) autorul cartii clasice „Anatomia unei boli” (1976), ce descrie modul in care a folosit umorul pentru propria sa vindecare de o boala gravă, a fost adusa la lumina importanta umorului in ce priveste vindecarea la nivel de minte-trup-spirit, deschizând calea pentru domeniul psihoneuroimunologiei. Umorul poate fi definit ca o perceptie a ceva ca fiind amuzant sau comic, nu este o stare ci o perceptie care poate declansa un sentiment sau o stare de bucurie si fericire.

Umorul in diferitele sale ipostaze (parodie, satira, umor ieftin sau negru, sau cu dublu sens, sau absurd, sau sec, ori ironia, ori sarcasmul) a devenit obiectul mai multor cercetari in urma carora au fost emise cateva teorii: Teoria superioritatii considerata a fi provenit de la Platon în timpul secolul IV î.Hr, este cea mai veche teorie ce încerca sa explice afinitatea oamenilor pentru ridicol. Când râsul are loc în detrimentul altcuiva, ca şi în cazul batjocurii sau ridiculizarii, astfel încât rezultatul final este că batjocoritorul se simte mai bine decât obiectul ridiculizat, atunci motivul pentru râs ilustrează teoria superioritatii. Pentru a râde de nenorocirea altcuiva dă o uşoară şi temporara alinare la propria noastră condiţie. Teoria superioritatii este, de asemenea, declarata a fi baza pentru umorul negativ si ofensiv. Conform lui Goldstein şi McGhee (1972), teoria superioritatii explică umorul bazat pe agresivitate folosit pentru a defini şi menţine limitele ego-ului.

Acesta este adesea folosit pentru a stimula sau scădea stima de sine, în funcţie de care capăt al glumei te afli. La extremă în această categorie intra sarcasmul şi glumele rasiste, sexiste şi entice. Teoria incongruentei se referă la două idei alaturate care nu au legatura, pentru un efect surprinzator de comic. Umorul apare deoarece mintea pur şi simplu nu se aşteaptă la rezultat.

Ziv (1984) susţine că o surpriză în procesarea unei informaţii poate fi cel mai bine descrisa ca incongruenta, o juxtapunere a două concepte izbitor de diferite. Oximoronul se încadrează în această categorie.

Se spune că sunt două tipuri de incongruenta: ascendentă, sau „ah ha”, care produce uimire şi veneraţie, şi descendenta, sau „ha ha”, care produce umorul.

Astfel, teoria incongruenţei este o teorie cognitivă care necesită prelucrarea intelectuala de informaţii ce declanseaza fie efectul „de aprindere a becului”, fie un zambet.

Cercetarile pe subiectii care au suferit accidente vasculare cerebrale indică faptul că umorul este cel mai probabil, o functie a creierului drept. Într-un studiu raportat de Vera Robinson (1991), pacientii cu accident vascular cerebral cu leziuni pe partea dreapta a creierului nu au aratat niciun semn de amuzament la o serie de sute de glume. Teoria incongruentei sugereaza ca emisfera stanga a creierului încearcă sa analizeze conţinutul glumei. Atunci când sfarsitul glumei care contine partea umoristica este dezvăluita, emisfera stanga a creierului este actionata şi emisfera dreapta a creierului preia sensul, rezultând într-un zambet dar, aşa cum spunea Confucius, „Cine râde la urmă nu a înţeles gluma.”

Teoria eliberarii/descarcarii sugerează că oamenii râd pentru că au nevoie sa elibereze energia nervoasa construita din ganduri reprimate. Această teorie este atribuita lui Freud. În studiul său despre psihologia umorului, care a inclus lucrări ale lui Mark Twain, Freud a afirmat că actul râsului este o eliberare fizica sau o expresie a impulsurilor sexuale şi ostile suprimate de mintea constienta. El credea că cu cat era mai mare suprimarea acestor gânduri, cu atat mai mult era rasul ca raspuns. Astfel ca umorul, a postulat Freud, este o reflexie a anxietatii latente. Teoria eliberarii/descarcarii este aplicată umorului tabu, acele subiecte care nu sunt acceptabile din punct de vedere social într-o societate mixtă sau intr-un cadru profesional.Teoria lui Freud a încercat să explice popularitatea acestor glume. Subiecte tabu care includ referinţe sexuale sunt considerate „glume murdare”, dar glumele pot veni de la alte tabu-uri sociale, cum ar fi drogurile ilegale şi comportamentele dubioase. Freud credea că umorul a fost un „dar rar şi preţios” şi l-a numit cel mai avansat mecanism defensiv. Teoria divinitatii sugerează că umorul este un dar de la Dumnezeu. In lucrarea sa: „Umorul: Darul lui Dumnezeu”, autorul Tal Bonham (1988) sprijină teoria sa cu o serie de anecdote, de la poveşti din Biblie, la studii de caz bine documentate. Aceeaşi teorie este îmbrăţişata si de Cal Samra (1986) în cartea sa „Hristosul vesel”. Umorul, cred ei, face ordine in mijlocul haosului prin risipirea amenintarilor (atât furie şi anxietate) la adresa ego-ului. Umorul poate dezvălui, de asemenea, adevarul pur despre subiecte pe care oamenii sunt de multe ori incapabili sa le abordeze. Umorul, după cum explică Bonham, este calea lui Dumnezeu de a ne spune ca nu suntem perfecti. Râsetele şi chicotelile sunt raspunsurile naturale ale copiilor in explorarea vietii.

Este ironic că în primul an de viata al unui copil, părinţii sunt entuziasmati si chiar incurajeaza bebelusul atunci cand zâmbeste si chicoteste. Dar, in timp ce copiii se maturizeaza, li se spune sa-si stearga zâmbetul de pe feţele lor, sa se poarte conform varstei lor, şi sa nu mai rada, astfel este transmis un mesaj puternic, si anume ca exprimarea umorului nu este potrivita dezvoltarii spirituale.

Simplu spus, utilizarea umorului este un mecanism de apărare. Cu toate acestea, spre deosebire de alte mecanisme de apărare conştiente sau inconştiente pentru a proteja ego-ul, cum ar fi raţionalizarea şi proiecţiea, umorul pare a dizolva zidurile ego-ului, mai degrabă decât să i le intensifice. Umorul este un mecanism de aparare care poate creşte plăcerea şi reduce durerea în acelaşi moment, el oferă două efecte la preţ de unul. Teoreticienii sunt de acord că umorul este un mecanism de coping adaptativ ce elibereaza ego-ul.

Cea mai buna calitate a umorului este de a echilibra balanta emoţionala între percepţiile pozitive şi negative. În cartea sa „Puterea de vindecare a umorului”, Klein (1989) afirmă că utilizarea umorului dă un sentiment de putere, în mijlocu haosului. Fiind capabili sa facem lumina in circumstantele stresante, ne permite noua, oamenilor să simtim că avem controlul asupra unei situaţii. Umorul devine o armă pentru a dezarma cauza răspunsului la stres.

Folosirea terapiei prin umor în mai multe spitale, asa cum mentiona Norman Cousins (1989) in cartea sa „Head First”, ajută la atenuarea atmosferei sterile cunoscuta in astfel de institutii, permitand pacientilor cu cancer sa uite pe moment de tuburile intravenoase, chimioterapie, tratamentele cu radiatii, şi plosce.

Dr. William Fry si-a dedicat viaţa pentru a studia această relaţie minte-corp, şi munca lui a dat
unele rezultate fascinante. Hohotele de râs par a avea atât efecte pe termen scurt cat şi pe termen lung asupra sistemelor fiziologice ale organismului.

Pe termen scurt, un acces de râs pare a iniţia reacţia de stres, cu o uşoară creşterea a frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a tensiunii musculare si ventilatie. Dar acest lucru este urmat rapid de un efect de recul, în cazul în care aceşti parametri se reduc la un nivel de repaus mai scazut decat cel anterior. Efectul general este un profund nivel al homeostaziei la fel ca cel observat atunci când este practicata relaxarea musculara progresiva. Pe termen scurt, rasul este responsabil pentru stabilizarea presiunii sanguine, „masajul” organelor vitale, stimulează circulaţia, faciliteaza digestia, şi creşte oxigenarea sângelui in tot corpul. Asa cum Fry (1986) a declarat, „Rasul este în mod clar legat de reducerea stresului şi a simptomelor fizice legate de stres.” Poate mai impresionante decât efectele pe termen scurt ale râsului sunt efectele sale pe termen lung. Prin noua multi-disciplina a PNI, cercetatorii au descoperit ca sistemul imunitar joacă un rol tot mai mare în relaţia minte-corp. Cuvintele lui Bernie Siegel (1986), „Gândurile sunt substanţe chimice, ele pot fie ucide fie vindeca.” sugereaza că gândurile şi percepţiile sunt rapid transformate în creier în reacţii chimice care au un impact in tot corpul. Gandurile negative declanseaza de fapt eliberarea neuronala a hormonilor de stres şi suprima sistemul imunitar. Gândurile pozitive întăresc integritatea sistemului imunitar prin inducerea eliberării neuropeptidelor speciale din glanda pituitara si a altor tesuturi situate de-a lungul organismului.

Neuro-peptide endorfine, interleukine, şi interferoni, pentru a numi cateva, actioneaza ca molecule mesager catre diferite organe in tot corpul. Într-adevăr, râsul determina organismul sa produca propriile sale analgezice. Un studiu realizat de David McClelland (McClelland şi Kirshit, 1989) măsoară modificările imunoglobulinei A secretata (S-IgA), un agent salivar de apărare imunitara ca rezultat la trei răspunsuri emoţionale (umor, cinism, şi încredere) determinat de vizionarea a trei tipuri de filme. Filme cu W. C. Fields şi Maica Tereza au produs o creştere semnificativa a S-IgA, în timp ce un film cu propagandă nazistă a dus la o scadere a S-IgA.Efectele pe termen lung ale umorului şi ale emotiilor pozitive pe care le produce, pot servi ca una dintre cele mai benefice practice de sanatate cunoscute în prezent de umanitate.

3. Terapia prin arta.
Asigurarea unui spatiu si a materialelor necesare (foi de hartie, creioane colorate, acuarele, etc) pentru pacientii cu cancer, pentru a se putea exprima in mod artistic, atat spontan cat si ghidat. Art-terapia pleaca de la premisa că multe gânduri, sentimente, şi perceptii sunt de nedescris in mod verbal. Câteva constructe abstracte ale minţii umane sunt lipsite de vocabular pentru a descrie în mod adecvat focusul, intensitatea, şi înţelegerea evenimentelor zilnice pe care mintea încearcă să le proceseze şi asimileze. Acest lucru este exacerbat în momentele de stres. Auto-exprimarea prin arta oferă un echilibru exprimarii verbale în căutarea integritatii prin înţelegerea propriilor noastre gânduri, sentimente, percepţii şi atitudini.
Terapie prin arta a fost descrisa de catre American Art Therapy Association ca „folosirea artei într-un proces creativ pentru a oferi oportunitatea pentru o exprimare nonverbal şi comunicare în care să împace şi sa stimuleze conştiinţa de sine şi dezvoltarea personală.” Art terapia este centrată pe explorarea peisajului intern al individului, format şi modelat de experienţa colectiva şi distribuita printr-un simţ vizual, artistic.Terapia prin arta poate întări legăturile de auto -comunicare, promovând astfel o mai mare conştiinţă de sine şi auto-confort. Terapia prin arta poate fi, de asemenea, descrisa ca o călătorie de auto-descoperire, prin unirea procesului cu a produsului pentru a promova constienta de sine şi auto-vindecarea. Din aceasta cauza, art-terapia este considerata o tehnica de coping in planul strategic de-a face faţă stresului deoarece conştientizarea problemelor trebuie să aibă loc înainte de a face paşi pentru a rezolva stresul perceput.

La inceputul secolului XX, Freud şi Jung au angajat pe cativa dintre pacientii lor in a desena, pentru a intelege mai bine cateva tulburări psihologice prin exprimarea vizuală a emoţiilor. Dar a fost lucrarea lui Margaret Naumburg, o profesoara de artă americana şi director la Walden Art School, care a constatat că folosirea artei poate fi o formă puternică de comunicare terapeutica pentru mai multi copii la care ea le preda. Naumburg a observat că auto-exprimarea prin arta spontană a devenit un tratament psihoterapeutic in sine. Cu sprijinul şi asistenţa colegului ei, Dr. Nolan Lewis, a condus o cercetare care implica copii diagnosticati cu tulburari de comportament de la o sectie de psihiatrie din New York. Primele lor descoperiri au fost publicate în 1947; cu toate acestea, a fost nevoie de mai multi ani ca teoria ei să prindă rădăcini. Teoria lui Naumburg s-a ocupat în primul rând de exprimarea inconştientă a gândurilor non-verbale, ca un instrument important în psihanaliză. Ea a propus ca, cu ajutorul unui terapeut in ce priveste interpretarea artei pacienţilor, aceasta sa devina un ajutor în propriul lor tratament şi recuperare.

O a doua teorie, a fost dezvoltata de o profesoara de arta Edith Kramer în 1971, ea a sugerat că procesul desenului în sine este terapeutic, şi că ar trebui să se acorde mai multă atenţie procesului de creatie, mai purificator decat produsului final al ilustratiei.

Încă de la începuturile sale ca o disciplină, multe teorii au fost adăugate la studiul terapiei prin arta, bazată pe temelia lui Naumberg şi Kramer.

Rolul art-terapeutului s-a maturizat de asemenea in aceasta evolutie. Conform art-terapeutei Eleanor Ulman (1961), rolul unui art-terapeut este „de a ajuta oamenii sa scoata din interiorul lor o sursă de motivaţie, dorinţa de a organiza experienţa lor interioară si de-a exterioriza lumi într-o formă coerentă”. Doar in anii 1960 terapia prin artă a fost considerata ca disciplina, cu specialişti ce au devenit instruiti şi certificati în bazele teoretice şi aplicarea acestui tip de terapie.
În 1969, a fost infintata Asociatia Americana de Art Terapie.

Astăzi, terapia prin arta este recunoscuta pentru multele sale efecte terapeutice asupra aspectelor mentale, fizice, spirituale, şi în special a starii de bine emotionale.
După cum a fost mentionat de catre art terapeutul Myra Levick (1983), acestea includ:
1. Oferirea unui mijloc de consolidare a ego-ului: permite un mai bun simţ al identităţii prin descoperirea intereselor personale şi a problemelor de dezvoltare;
2. Oferirea unei experienţe purificatoare: a lăsa ca emoţiile ce au un efect de imobilizare sa fie eliberate printr-un act fizic de a crea o expresie personala prin artă;
3. Oferirea unui mijloc de a scoate la suprafata furia: angajarea utilizarii culorilor si formelor pentru a exprima şi de a detecta sentimentele de agresiune;
4. Oferirea unei modalitati de a reduce vina: prin exprimarea gândurilor interioare ale sentimentelor din trecut şi a comportamentelor associate procesului vinii;
5. Facilitarea controlul impulsurilor: permite libertatea de auto-exprimare, mai degrabă decât reprimarea acesteia, printr-un comportament pozitiv;
6. Ajutarea pacientilor / clientilor sa foloseasca arta ca un mod nou de descatusare în timpul incapacitatii bolii: folosirea artei ca un instrument pentru a întări legătura minte-corp cu ajutorul diferitelor expresii artistice pentru a spori aspectul de imagerie al auto-vindecarii.

Utilizarea clinica a art-terapiei.

Art-terapia, în mod special desenul şi ilustraţia, au fost adoptate în mai multe departamente, inclusiv in centre de dezintoxicare (droguri), clinici pentru tulburarile de alimentatie, spitale de veterani, închisori, şi spitale/sectii de oncologie. De multe ori, manifestările problemelor fizice si emotionale inhiba persoanele în exprimarea verbală a sentimentelor lor. Cu toate acestea, fără un anumit tip de comunicare sau de auto-exprimare, progresul de vindecare este inabusit. Terapia prin arta serveşte pentru a rupe această barieră. Dihotomia funcţiilor cognitive emisferice dezvăluita prin intermediul cercetarilor pe creier divizat, a validat conceptul caci comunicarea verbala este doar o modalitate de a exprima cele mai intime gânduri ale noastre. Sentimentele de furie, depresie, frică, durere, vinovăţie, şi ingrijorare, cand sunt exprimate în formă grafică, încep sa elibereze toxinele reziduale ale acestor gânduri aflate in adâncurile subconştientului. În art-terapia ghidata, desenele sunt fie dirijate -teme sau puncte de reper sunt sugerate de art-terapeut, -sau spontană, cu libertatea de a desena orice vine în minte, pentru a ajuta la eliberarea sentimentelor suprimate sau toxice.

În 1971, un medic radiologist oncolog pe nume Carl Simonton a formulat un concept pentru pacientii cu cancer care implică, printre altele, integrarea de imagerie mentala şi art-terapia. Într-un program de pionierat ce invata pacienţii cu cancer să-si asume un rol activ în propria lor recuperare, Simonton şi apoi, soţia lui Stephanie au proiectat o abordare strategica pentru a ataca cancerul din toate partile: mental, fizic, emoţional şi spiritual, cu o serie de tehnici progresive de adaptare şi relaxare, la care au adaugat imageria mentala şi art-terapia ce au fost folosite ca instrumente complementare in lupta cu celulele canceroase şi de a ajuta la refacerea corpului. (Simonton, 1978).

Plecand de la premisa că oamenii trebuie să-şi asume responsabilitatea in mod activ pentru propria lor sănătate, Simonton a cerut pacientilor sai să-şi imagineze un torent de celule albe din sange ce ataca şi distruge celulele canceroase din corpul lor. În mintea creativa a pacienţilor săi, celulele albe din sange au luat forme metaforice ale armatelor de cavaleri albi în armuri strălucitoare sau bancuri mari de rechini albi în confruntare cu prada lor. Simonton a cerut mai multor pacienţi să deseneze aceste imagini pentru a consolida puterea de vizualizare. Imagini suplimentare au fost desenate la diferite etape ale bolii lor. Progresia imaginilor vizuale a fost o dovadă izbitoare a atitudinilor pacienţilor faţă de boala lor şi dorinţa lor de a încerca fie sa grabeasca procesul de vindecare prin cresterea vointei si a atitudini pozitive (unele cazuri de cancer terminal au mers în remisie) fie sa ramana pasivi, niste victime neajutorate.

În munca sa de pionierat, Kübler-Ross (1981) de asemenea, a folosit arta ca un instrument terapeutic pentru copiii bolnavi de cancer. Cei cu un vocabular limitat, dar cu o lipsa totală de inhibitie in ce priveste exprimarea prin desen, au fost capabili să exprime o multitudine de sentimente referitoare la procesul mortii. Kübler-Ross a constatat că utilizarea de ilustratii si schite de catre copiii bolnavi de o boala terminala, a servit ca o tehnica de adaptare fenomenala spre rezolvarea stresului emoţional şi spiritual asociat cu această experienţă traumatizantă. Ea crede că auto-exprimarea prin arta, are potenţialul de a deveni un vehicul pentru a promova integritatea individului. Folosind o abordare similară ca cea a lui Simonton şi Kübler-Ross, medicul Bernie Siegel (1986), de asemenea, a adoptat terapia prin arta in randul pacientilor sai cu cancer. In timp ce majoritatea medicilor cereau pacientilor lor sa completeze in primul rand fisa cu istoricul lor medical, Siegel a inmanat niste foi albe si cutii cu creioane colorate cerand pacientilor sa-si deseneze stare de sanatate sau boala in care se aflau.

Potrivit lui Siegel, imageria mentala în formă de terapie prin arta este mai utila decât o baterie de teste de laborator pentru a evalua starea bolii pacientului şi perspectiva pentru recuperare.

El adaugă că analiza acestor ilustraţii este unul dintre instrumentele cele mai precise în determinarea prognosticului bolii. Ca un chirurg generalist, cu o specialitate in oncologie, Siegel a remarcat mai mulţi factori ce indicau ca exista unii pacienti care cedau in fata bolii şi unii care sfidau şansele de cancer în fază terminală. Cei care păreau ca ia taurul de coarne şi-si asumau responsabilitatea pentru recuperarea lor, el i-a numit pacientii excelenti cu cancer (ECAP). In special anumiti factorii critici au fost inclusi ca: puterea de voinţă, umorul, nadejdea si dragostea, toate acestea au fost reprezentate intr-un fel sau altul in ilustratiile lor.

Nu toti dintre pacientii sai au avut acesta excepţionala capacitate, iar desenele lor reflectau de multe ori iminenta mortii. În spiritul lui Jung, Siegel a ajuns curand la realizarea că mesajele din inconstient se manifesta în imagini simbolice şi caracteristici. Aceste imagini accentuau temerile pacientului, furia, nivelurile de stima de sine, durerea, vinovăţia, iar intensitatea problemelor personale şi a conflictelor, in final pavau drumul spre boala.

Există un consens printre terapeutii de artă care, indiferent de sex, naţionalitate, sau educaţie etnică, sunt de accord ca fiecare culoare în art-terapie reprezintă un sens arhetipal. De obicei, selectarea culorii precum şi obiectele desenate (de exemplu, casa, copac) sunt expresii emotionale paralele cu sănătatea mentala a unui individ.

Lista de mai jos sugerează asocieri între culori şi semnificaţiile lor arhetipale:
Rosu: extreme emoţionale puternice (de la placerea la durere), poate reprezenta fie compasiune fie furie;
Portocaliu: schimbare in viaţă (mare sau mica)
Galben: energie (de obicei, un mesaj pozitiv)
Albastru si verde: fericire şi bucurie (albastru poate chiar creativitate)
Violet: maturitate spirituala crescurta, dragoste necondiţionată:
Maro (şi culori pământii): un sentiment de împământare şi stabilitate
Negru: (1) durere, disperare, frica sau (2) un sentiment de putere personala;
Alb: (1) frica, evitarea, sau acoperire sau (2) speranţă
Gri: ambiguitate sau incertitudine

Nu toţi profesioniştii sunt de acord cu privire la asocierea dintre selecţia de culoare şi interpretarea acesteia; art-terapeuta Rebecca Crane oferă o explicaţie uşor diferită din experienţa sa profesională: galben şi portocaliu semnifica plăcere sau fericire; violet şi roşu transmite nefericire. In mod deosebit, violetul reprezintă durere sau moarte, în timp ce roşu este folosit pentru a exprima furia, frustrarea, şi iritarea.

Teme illustrative in art-terapie:
- Imagini in art-terapie: deseneaza ceva ce te reprezinta; deseneaza doua animale fantastice; inchide ochii si deseneaza o linie pe foaie, etc;
- Imagini vindecatoare: deseneaza-te pe tine insuti; deseneaza o parte a trupului tau care simti ca are nevoie de o atentie deosebita, pe alta pagina deseneaza aceeasi parte a trupului, dar vindecata/intreaga;
- Imagini mentale: deseneaza o imagine plina de pace; deseneaza cum te simti chiar acum; deseneaza o imagine din vis.

Interpretarea in art-terapie.
Jung a spus odată că cel mai important factor în analizarea viselor sunt impresiile pacientului pentru că visele sunt creatia visătorului. Desenele si schitele, nu sunt cu mult mai diferite atunci când vine vorba de interpretare. Ca experienţă catharhica, interpretările desenelor sunt secundare fata de asternerea pur şi simplu a sentimentelor pe hârtie.

Terapeutii de artă, şi chiar psihologii care folosesc acum arta in terapia si in practicile lor, se angajeaza într-o formare speciala pentru a înţelege elementele comune, expresiile de culori, şi o serie de alte componente ale desenelor (www.arttherapy.org).

Dar, este necesară prudenţă atunci când se încearcă interpretarea sensului propriei opere de arta. În primul rând, mergi pe ceea ce este evident. În cuvintele lui Freud, „Uneori, o tigara este doar o tigara.”


Bibliografie:
• Brian Luke Seaward, Managing stress.Principles and Strategies for Health and Well-Being, 2009;
• Jerrold S.Greenberg, Comprehensive Stress Management, 2011;
• Adriana Baban, Stres si personalitate, Cluj-Napoca, 1998.