La ce moment este indicat să efectuăm o evaluare pentru ADHD la copii și adolescenți

Când este necesar să efectuăm o evaluare pentru ADHD? Să ne imaginăm o zi tipică din viața unui elev care se pregătește de școală. În timp ce își organizează materialele didactice, gândurile îi zboară în toate direcțiile, visând la recreație, la episodul recent al seriei animate favorite sau la joaca din parc după finalul cursurilor. În acest tumult de idei și entuziasm, ar putea neglija să-și verifice temele sau chiar să uite acasă un caiet esențial.

La clasă, chiar și în timpul unei lecții captivante, elevul nostru luptă să se concentreze pe instrucțiunile profesorului, dar detaliile par să-i alunece printre degete ca niște peștișori vioi. Parcă fiecare sarcină devine un joc de puzzle complicat, cu piese ce nu se potrivesc întotdeauna așa cum ar trebui. Atunci când i se cere să răspundă la întrebări, fie scrise sau verbale, elevul tinde să răspundă pripit, omițând elemente cheie sau aspecte cruciale ale întrebării. Nu dintr-o lipsă de înțelegere, ci din cauza unui surplus de entuziasm și energie care îl împinge să treacă rapid la următoarea provocare.

Chiar și atunci când se străduiește să fie atent, pot apărea mici omisiuni, precum întrebările de pe spatele foii de examen pe care le trece cu vederea. Sau, la întoarcerea acasă, după o zi încărcată, revizuirea temelor devine o povară și greșelile se insinuează în lucrările sale ca niște vizitatori neașteptați. Aceste mici erori pot părea insignifiante, dar, acumulate, pot construi un tablou care îi îngrijorează pe părinți și educatori. Copilul ar putea fi perceput ca și cum nu-și exploatează la maxim potențialul sau că nu-i pasă suficient, însă situația este de obicei mai nuanțată.

În universul unui copil, concentrarea poate fi comparată cu o pasăre care zboară de la o floare la alta într-un câmp plin de flori. Deși acest zbor neîngrădit este de admirat, poate deveni o adevărată provocare atunci când trebuie să rămână pe o floare anume. Pentru unii copii, a-și focaliza atenția asupra sarcinilor școlare sau a unui anumit joc reprezintă o dificultate, nu din lipsa de interes sau plăcere, ci din cauza curiozității lor constante pentru ceea ce urmează. Să ne gândim că suntem într-o sală de clasă, unde dascălul își împărtășește înțelepciunea. Pentru cel mic, chiar și subiectele care ar trebui să fie fascinante pot deveni neclare, cu vocea profesorului devenind un murmur îndepărtat, pe măsură ce gândurile sale se îndreaptă către distracțiile de după ore sau către o nouă idee strălucitoare care i-a venit pe neașteptate. Chiar și atunci când se află într-o discuție față în față, când cineva îi adresează cuvântul, copilul poate da impresia că este atent, deși de fapt mintea lui este captată de o noutate, de la un zgomot slab din fundal până la o umbră mișcătoare pe perete, dându-i impresia că trăiește într-o lume a sa.

Pe parcursul aventurii sale educaționale, un copil se poate confrunta cu perioade în care activitățile de învățare sunt percepute mai mult ca o povară decât ca o oportunitate de explorare. Ideea de a sta calm și a se focaliza asupra unei lecturi sau a unei sarcini poate apărea pentru copil ca o sarcină colosală, asemenea escaladării unui vârf muntos înalt și stâncos. Din acest motiv, copilul poate fi tentat să ocolească astfel de activități, nu dintr-o aversiune față de învățare, ci din cauza perceperii efortului mental ca fiind excesiv. Sarcinile care necesită o atenție susținută pot fi amânate, iar subiectele școlare care cer concentrare îndelungată pot deveni neatractive. Copilul poate sta în fața unui labirint complicat și, în loc să intre să îl exploreze, preferă să se distreze în apropiere, evitând provocările din interior. În viața cotidiană, obiectele personale pot părea că se ascund – instrumentele de scris, cărțile și alte materiale școlare par să dispară ca niște prieteni năzdrăvani. Jucăriile, îmbrăcămintea sau temele pot fi lăsate în locuri neașteptate, iar timpul se scurge în căutarea lor, aducând cu sine frustrare și agitație. Când lucrurile sunt mutate din locurile lor obișnuite, sentimentul de panică poate apărea rapid, copilul simțindu-se copleșit de pierderea controlului asupra mediului său familiar.

După o distragere, copilul poate găsi dificil să revină la sarcina inițială și să continue de unde a rămas. Amintirea întâlnirilor, instrucțiunilor și sarcinilor zilnice poate fi selectivă, unele detalii fiind reținute, în timp ce altele sunt uitate cu ușurință. Obligațiile casnice pot fi omise, iar sarcinile începute pot rămâne nefinalizate, lăsând copilul nedumerit în privința pașilor următori.

În sfera domestică, părinții și educatorii pot observa că este necesar să repete instrucțiunile sau întrebările, deoarece copilul pare să nu le fi înregistrat la prima audiere. Acest lucru nu reflectă o lipsă de dorință de a asculta sau de a colabora, ci mai degrabă că traiectoria atenției sale este adesea fluctuantă și neprevăzută. În alte momente, copilul poate fi caracterizat ca fiind visător sau absorbit în gândurile sale, cu privirea pierdută în depărtare, chiar și în absența unor distractori evidenți. Menținerea contactului vizual sau o schimbare în tonul vocii pot fi elementele care îl readuc în realitate, reamintindu-i că este timpul să se reconecteze cu mediul înconjurător. Uneori, copilul poate beneficia de rutine și structuri stabile în viața de zi cu zi, care să funcționeze ca faruri luminoase, ghidându-l prin negura distracțiilor. Aceste repere îl ajută să navigheze prin activitățile zilnice fără a se rătăci în oceanul de stimuli care îl înconjoară.

Într-o lume vibrantă, plină de atracții și experiențe noi, unii copii par să dispună de o energie inepuizabilă, de parcă ar avea un motor intern mic, dar viguros. Fraza „stai liniștit” devine o refren obișnuit pentru părinți, pe măsură ce copilul lor tapotează ritmic cu picioarele, parcă ar dansa o coregrafie nevăzută, iar mâinile îi sunt mereu ocupate cu ceva - fie că este vorba de un creion, marginile unei cărți sau chiar firele propriului păr. A rămâne nemișcat pe un scaun poate fi o adevărată încercare. În momentele de repaus, copilul poate simți o nerăbdare interioară, ca și cum fiecare parte a corpului său ar cere să fie în acțiune. Chiar și atunci când își stăpânește neliniștea, efortul acestei bătălii interne poate fi evident. Fie că este la masă sau în clasă, copilul poate avea un impuls irezistibil de a se ridica, de a se întinde sau de a-și schimba poziția. Și chiar dacă i se cere să stea pe loc, gândurile sale îl îndeamnă să caute scuze pentru a se mișca și a elibera acea energie care pare neobosită.

În parc sau acasă, copilul poate opta pentru alergare în loc de mers, pentru a se cățăra pe mobilier sau pentru a sări pe canapea, investigând copacii ca un mic aventurier. Domiciliul se poate transforma într-un spațiu de joacă, unde dorința de mișcare îl împinge să fie într-o activitate neîntreruptă.

Vocea copilului poate fi plină de viață și sonoră, fie că se joacă sau participă la lecții, iar urmărirea unui film sau a unui program TV poate fi punctată de comentarii sau întrebări pline de entuziasm. Adesea i se sugerează să fie mai tăcut și mai calm, deoarece energia sa exuberantă captează atenția celor din jur. Copilul pare a fi constant ocupat, ca și cum ar avea o agendă interminabilă de activități și proiecte pe care dorește să le exploreze. Energiei sale i se poate da interpretarea de neliniște și unii pot găsi dificil să țină pasul cu ritmul său. Momentelor de odihnă, cum ar fi a sta la o masă într-un restaurant sau la o reuniune, le poate găsi inconfortabile și poate deveni neliniștit dacă trebuie să stea liniștit pentru o perioadă mai lungă. Atât la școală, cât și acasă, vitalitatea sa este palpabilă și pare a fi mereu în mișcare, cu o ambiție neînfrânată.

Într-un univers plin de narațiuni și gânduri, unii copii par să aibă un rezervor nesecat de cuvinte, asemenea unui fluviu ce curge neîncetat spre ocean. Dialogul său este continuu și vocea sa este o simfonie fără pauze. Educatorii și părinții pot simți adesea nevoia să-i reamintească importanța de a împărți spațiul conversațional și de a permite și altora să-și exprime punctele de vedere.

În evaluările din mediul educațional, observațiile referitoare la loquacitatea copilului pot apărea des, iar uneori această efervescență verbală poate rezulta în mici sancțiuni, cu scopul de a-l motiva să fie mai atent și să vorbească mai puțin. În timpul orelor de studiu, tendința sa de a vorbi mult poate interfera cu concentrarea colegilor de clasă, care se străduiesc să își ducă la capăt propriile lucrări.

În cadrul dialogurilor, copilul poate da impresia că nu oferă spațiu pentru interlocutori, iar dorința sa de a-și exprima gândurile și emoțiile poate fi atât de intensă încât nu pare să acorde timp pentru reflecție înainte de a comunica. El poate fi primul care ridică mâna în clasă, pregătit să răspundă la întrebări, uneori chiar înainte ca întrebarea să fie complet enunțată. Așteptarea rândului său poate constitui o dificultate, fie că este vorba despre o conversație sau despre o activitate de grup. Copilul poate interveni neașteptat, poate manifesta comportamente impulsive și poate avea probleme în a-și controla impulsurile, ceea ce poate fi interpretat ca o lipsă de delicatețe sau de răbdare. În activități sportive sau jocuri, dorința sa de a participa poate fi atât de puternică încât să îi fie dificil să aștepte momentul său, dorind să fie mereu în centrul atenției. În mediul școlar, poate fi același impuls care îl determină să se exprime sau să acționeze primul, iar capacitatea sa de a aștepta poate fi pusă la încercare rapid, manifestându-se chiar și în situații care cer prudență, precum traversarea unei străzi. Amestecarea în jocul sau activitățile altora poate fi o manifestare a dorinței sale de a interacționa și de a fi parte din dinamică, însă poate fi recepționată ca o intruziune. Utilizarea obiectelor celorlalți fără a cere permisiunea, întreruperea discuțiilor și reacția la diferiți stimuli sunt indicii ale unei energii care caută să fie exprimată și direcționată corespunzător.

Dacă aceste situații vi se par cunoscute și credeți că ar putea fi mai mult decât simple faze ale dezvoltării, ar putea fi util să consultați un specialist în sănătatea mintală. Un astfel de expert poate evalua comportamentul copilului într-un context structurat și poate oferi sfaturi despre cum să susțineți cel mai eficient evoluția sa. Scopul nu este de a eticheta, ci de a dobândi o înțelegere mai profundă a nevoilor copilului și de a-i furniza resursele adecvate pentru a naviga cu succes prin provocările mediului școlar și social.

Pe parcursul aventurii sale educaționale, un copil se poate confrunta cu perioade în care activitățile de învățare sunt percepute mai mult ca o povară decât ca o oportunitate de explorare. Ideea de a sta calm și a se focaliza asupra unei lecturi sau a unei sarcini poate apărea pentru copil ca o sarcină colosală, asemenea escaladării unui vârf muntos înalt și stâncos. Din acest motiv, copilul poate fi tentat să ocolească astfel de activități, nu dintr-o aversiune față de învățare, ci din cauza perceperii efortului mental ca fiind excesiv. Sarcinile care necesită o atenție susținută pot fi amânate, iar subiectele școlare care cer concentrare îndelungată pot deveni neatractive. Copilul poate sta în fața unui labirint complicat și, în loc să intre să îl exploreze, preferă să se distreze în apropiere, evitând provocările din interior. În viața cotidiană, obiectele personale pot părea că se ascund – instrumentele de scris, cărțile și alte materiale școlare par să dispară ca niște prieteni năzdrăvani. Jucăriile, îmbrăcămintea sau temele pot fi lăsate în locuri neașteptate, iar timpul se scurge în căutarea lor, aducând cu sine frustrare și agitație. Când lucrurile sunt mutate din locurile lor obișnuite, sentimentul de panică poate apărea rapid, copilul simțindu-se copleșit de pierderea controlului asupra mediului său familiar.

După o distracție, copilul poate găsi dificil să revină la sarcina inițială și să continue de unde a rămas. Amintirea întâlnirilor, instrucțiunilor și sarcinilor zilnice poate fi selectivă, unele detalii fiind reținute, în timp ce altele sunt uitate cu ușurință. Obligațiile casnice pot fi omise, iar sarcinile începute pot rămâne nefinalizate, lăsând copilul nedumerit în privința pașilor următori.

În sfera domestică, părinții și educatorii pot observa că este necesar să repete instrucțiunile sau întrebările, deoarece copilul pare să nu le fi înregistrat la prima audiere. Acest lucru nu reflectă o lipsă de dorință de a asculta sau de a colabora, ci mai degrabă că traiectoria atenției sale este adesea fluctuantă și neprevăzută. În alte momente, copilul poate fi caracterizat ca fiind visător sau absorbit în gândurile sale, cu privirea pierdută în depărtare, chiar și în absența unor distractori evidenți. Menținerea contactului vizual sau o schimbare în tonul vocii pot fi elementele care îl readuc în realitate, reamintindu-i că este timpul să se reconecteze cu mediul înconjurător. Uneori, copilul poate beneficia de rutine și structuri stabile în viața de zi cu zi, care să funcționeze ca faruri luminoase, ghidându-l prin negura distracțiilor. Aceste repere îl ajută să navigheze prin activitățile zilnice fără a se rătăci în oceanul de stimuli care îl înconjoară.