Înțelepciunea: creativitate, curiozitate, deschidere, dragoste de învățare și perspectivă

Definiția înțelepciunii 

Înțelepciunea este capacitatea de a putea folosi experiența, cunoașterea și judecata pentru a trăi mai bine. Încă din antichitate, înțelepciunea a fost considerată esențială pentru atingerea și menținerea bunăstării indivizilor. În viziunea psihologiei pozitive, înțelepciunea este una dintre cele șase trăsături majore (virtuți) care pot construi un caracter bun. Schwartz și Sharpe (2006) considerau înțelepciunea ca fiind o virtute magistrală care integrează toate celelalte virtuți ale caracterului identificate de Peterson și Seligman (2004). 

Cele trei dimensiuni ale înțelepciunii

Modelul de înțelepciune a lui Ardelt este unul dintre cele mai influente și definește înțelepciunea ca un tip ideal de personalitate care integrează cunoașterea (cunoașterea și dragostea de a învăța), reflexia (luarea de perspectiva) și afectul (compasiunea); conform acestui model, se poate spune că indivizii mai înțelepți integrează aceste trei dimensiuni pe deplin. Astfel, Monika Ardelt (2003) consideră înțelepciunea o variabilă latentă a personalității cu trei dimensiuni: 

1) Cognitiv - înțelegerea vieții și dorința de a cunoaște adevărul 

2) Reflexiv - privind fenomenele și evenimentele din perspective diferite, chiar dacă sunt neplăcute 

3) Afectiv - a avea emoții pozitive față de ceilalți (de exemplu, simpatie și iubire plină de compasiune). 

Componentele virtuții de înțelepciune 

După Peterson și Seligman (2004), componentele înțelepciunii sunt următoarele cinci: 

1. Creativitatea - gândirea la modalități noi și productive de a conceptualiza și de a face lucrurile 

2. Curiozitatea - să se intereseze de o experiență continuă de dragul ei 

3. Deschiderea la minte - gândind și examinând lucrurile din toate părțile 

4. Dragostea de a învăța - a avea sentimente pozitive despre dobândirea de abilități, satisfacerea curiozității, construirea pe baza cunoștințelor existente și învățarea a ceva nou 

5. Perspectiva - a avea moduri de a privi lumea care să aibă sens pentru sine și pentru alți oameni. 

Descrierea componentelor înțelepciunii 

1. Creativitatea

Creativitatea este privită ca principala forță care contribuie la progresul culturii umane. Prin creativitate se dezvolta societatea pe toate ariile ei, prin stimularea progresului tehnologic, inspirând, de asemenea și la nivelul operelor de arta. Pe lângă impactul pozitiv, la nivel social și istoric la nivel macro, creativitatea aduce beneficii și indivizilor și la nivel micro prin “stimularea trăsăturilor individuale care sunt legate de bunăstare, cum ar fi flexibilitatea, deschiderea, autonomia și jocul” (Cropley, 1990). Creativitatea este văzută de Cropley ca o “tărie a caracterului pozitiv, manifestată în grade diferite și la frecvențe diferite de către indivizi” (Cropley, 1969). Creativitatea reprezintă baza inovației. Orice nouă invenție începe cu o idee creativă. De aceea creativitatea este văzută ca o resursă importantă care trebuie dezvoltată în mediile educaționale, pentru că, pe de-o parte, îi pregătește pe elevi să-și dezvolte abilitățile, iar pe de altă parte, îi pregătește să facă față provocărilor din viața lor de zi cu zi (Peterson & Seligman, 2004). 

Creativitatea se poate stimula prin programe speciale de antrenament. În literatura de specialitate se vorbește despre mai multe metode de învățare, iar cele mai multe metode își focusează atenția pe dobândirea de abilități cognitive (Scott, Leritz & Mumford, 2004). În studiile lor s-au folosit “măsuri de gândire divergentă (generarea de idei)”, rezolvarea de probleme, performanța prin predarea participanților de tehnici specifice de gândire care să-i ajute la generarea ideilor noi. Aceste tehnici includ: brainstorming-ul (generarea de idei fără evaluare), relația forțată (integrarea de ceva, fără legătură, în mediul direct al cuiva), mărirea/minimizarea/rearanjarea (schimbarea elementelor de bază) și catalogarea (căutarea de informații variate care să ajute la crearea de idei noi, ca de exemplu, prin reviste, cataloage de cumpărături, la care astfel, participantul nu s-ar fi gândit). 

2. Curiozitatea 

“Curiozitatea reprezintă începutul înțelepciunii” spunea Socrate. Curiozitatea este un interes intrinsec al cuiva pentru experiența continuă. Oamenii curioși urmăresc noutatea experiențială, varietatea și provocarea. Curiozitatea este împlinitoare. A afla un răspuns, a avea o nouă experiență, a învăța un fapt nou, toate acestea l-au satisfăcut pe individul curios. Cineva care nu este curios nu atinge o astfel de împlinire și poate chiar să fie neliniștit de experiențe noi (Peterson & Seligman, 2004). O persoană prea curioasă poate părea celorlalți ca fiind intruzivă. Unul din comportamentele caracteristice ale curiozității este adresarea constantă a întrebărilor, deși formularea acestor întrebări poate fi în anumite situații inadecvată, cum ar fi de exemplu “Ai fost mereu atât de grasă?”, “De ce nu ești căsătorit?”, “De ce nu faci un copil?” sau “Câți bani câștigi?”. Cercetările sugerează că a fi o persoană curioasă este un aspect stabil pe toată durata vieții și de aceea copii curioși devin adolescenți curioși care la randul lor devin adulți curioși. 

3. Deschiderea

O persoană cu mintea deschisă lucrează continuu la acest stil de gândire. Gânditorul cu mintea deschisă folosește acest stil de gândire cand se confruntă cu o judecată complexă adecvată în care trebuie examinate și cântărite toate dovezile pro și contra ale unei credințe. Inflexibilitatea, rigiditatea, intoleranta, prejudecățile, autoritarismul, dogmatismul, prejudecățile și stereotipurile implica opusul unei minți deschise (Peterson & Seligman, 2004). Deschiderea poate fi descrisă ca un corector împotriva tendinței umane adânc înrădăcinate de a acorda propriilor convingeri un statut special de inatacabil și de a căuta informații în concordanță cu acestea (Greenwald, 1980). 

4. Dragostea de învățare 

Dragostea de învățare este evidentă în mod special la cei foarte tineri care sunt motivați să învețe despre lumea în care au intrat, dar ea apare și pe parcursul vieții în așa numita motivație a efectului: impulsul de a interacționa competent cu lumea presupune să înveți cum să faci acest lucru (White, 1959). Oamenii care posedă ca și trăsătură generală dragostea de a învăța sunt motivați pozitiv să dobândească diferite abilități sau cunoștințe sau să se bazeze pe abilitățile și cunoștințele existente. Persoana care are ca și trăsătură de caracter dragostea de a învăța, poate intra într-o stare de flux atunci când învață și să nu fie deosebit de atentă la altceva decat la sarcina de a învăța ceva nou (Csikszentmihalyi, 1990). 

5. Perspectiva 

Perspectiva este produsul cunoștințelor și experienței și este mai mult decât simpla acumulare de informații; ea este coordonarea de informații acumulate și utilizarea lor deliberată pentru a aduce îmbunătățiri unei situații existente. Într-un context social, perspectiva permite individului să-i asculte pe ceilalți, să evalueze ceea ce spun ei și apoi sa ofere sfaturile cele mai bune și mai înțelepte (Peterson & Seligman, 2004). 

Bibliografie 

Ardelt, M. (2003). Empirical assessment of a three-dimensional wisdom scale. Research on Aging, 25, 275–324. 

Cropley, A. J. (1969). Creativity, Intelligence, and Intellectual Style. Australian Journal of Education, 13(1), 3–7. 

Cropley, A. J. (1990). Creativity and mental health in everyday life. Creativity Research Journal, 3(3), 167–178. 

Csikszentmihalyi, M. (1990). Flow: The psychology of optimal experience. New York: Harper & Row. 

Greenwald, A. G. (1980). The totalitarian ego: Fabrication and revision of personal history. American Psychologist, 35, 603–618. 

Peterson, C., & Seligman, M. E. P. (2004). Character strengths and virtues: A handbook and classification. Oxford University Press, 95-107. 

Schwartz, B., & Sharpe, K. (2006). Practical wisdom: Aristotle meets positive psychology. Journal of Happiness Studies, 7, 377–395. 

Scott, G., Leritz, L. E., Mumford, M. D. (2004). The Effectiveness of Creativity Training: A Quantitative Review, Creativity Research Journal 16(4):361-388. 

White, R. W. (1959). Motivation reconsidered: The concept of competence. Psychological Review, 66, 297–333.