Emoţiile, daruri subtile ale integrităţii noastre

Cu toţii ne confruntăm în viaţă cu emoţii precum tristeţea, dezamăgirea, frica sau furia, însă nu toţi ajungem să suferim, în cele din urmă, de depresie sau anxietate. Ceea ce face ca emoţiile de acest fel să persiste, pentru ca mai apoi să ducă la tulburări psihice, este faptul că în afara trăirii emoţionale un rol foarte important îl au interpretările pe care le atribuim emoţiilor respective şi strategiile la care apelăm pentru a le face faţă. Toate emoţiile sunt experienţe universale, însă interpretările, evaluările şi reacţiile oamenilor faţă de ele sunt construite la nivel social, contextual şi, nu în ultimul rând, individual. Ca urmare, unele traiectorii pot duce de la emoţii neplăcute la psihopatologie, iar altele pot duce de la emoţii neplăcute la strategii de viaţă adaptative.

Fără a încerca o ierarhizare în funcţie de importanţa sau incidenţa lor, apreciem că principalele tendinţe disfuncţionale înâlnite în gestionarea emoţiilor sunt:

- perfecţionismul emoţional;

- lipsa de sens a emoţiilor;

- teama faţă de durata emoţiilor;

- lipsa controlului asupra acestora.

Perfecţionismul emoţional

Pe parcursul vieţii, influenţaţi în principal de mediul familial sau de şcoală, mulţi dintre noi ajungem să credem în „perfecţionismul emoţional" sau în „mintea pură". Cu alte cuvinte, aspiraţia noastră ar putea fi aceea de a avea doar emoţii „bune" şi doar gânduri „decente", „raţionale" şi „corecte". Pornind de la iluzia că trebuie să tindem către perfecţiune în ceea ce priveşte sentimentele noastre, ajungem să ne simţim ruşinati şi vinovaţi de emoţii precum furia, resentimentul, gelozia sau invidia. Asfel de credinţe ne determină să apelăm la strategii de tipul reprimării, evitării sau controlului emoţiilor. Atunci când considerăm ca anumite emoţii sunt inacceptabile pentru noi, pierdem din vedere diversitatea şi firescul întregii game a potentialului uman, potenţial ce include şi acele emoţii „rele", „imperfecte", „anormale" sau „indezirabile". Emoţiile noastre sunt caracteristici cu care suntem înzestraţi în mod natural, prin informaţie transmisă genetic, nu le putem înlătura prin simpla dorinţă sau judecată şi nu le putem suprima fără urmări nefavorabile asupra sănătăţii noastre.

Lipsa de sens a emoţiilor

Pentru unii dintre noi, emoţiile par că vin de nicăieri şi ne trezim deseori spunând: „Nu ştiu de ce mă simt aşa". În astfel de momente ne simţim confuzi, nejutoraţi sau lipsiţi de speranţă, iar cauza pare să fie determinată de faptul că emoţiile noastre nu au sens. Atunci când emoțiile nu par inteligibile, oamenii ar putea să se teamă de efectul lor. Pot crede că își pierd controlul, ca urmare a concluziei "că nu au control asupra a ceea ce nu înțeleg". În psihoterapie, găsirea sensului emoțiilor este un element cheie pentru depașirea unor astfel de probleme, importanța acestui demers prelevand asupra celui privind evaluarea realismului gândurilor. Astfel, dacă emoțiile sunt conectate la anumite gânduri și evenimente, nu întotdeauna realiste, ele capată sens în cadrul contextului în care apar. De exemplu, emoțiile de rușine și tristețe ale unei persoane au sens si sunt normale dacă apar ca urmare a unor gânduri negative precum: "Oamenii mă cred inadecvat/ă" sau "Dacă ceilalţi nu mă aprobă, înseamnă că nu sunt destul de valoros/valoroasă."

Teama faţă de durata emoţiilor

Anumite cercetări au arătat că un predictor important atât pentru depresie, cât şi pentru anxietate este convingerea persoanei că emoţiile negative vor dura la nesfarsit. Convingerea în durabilitatea unei emoţii este o consecinţă a ancorării unor predicţii în emoţia prezentă. De exemplu, o persoană ar putea gândi astfel: "Dacă mă simt trist/anxios acum, am să mă simt trist/anxios pentru totdeauna" sau "Mă voi simţi mereu lipsit de speranţă...".

Modificarea convingerilor referitoare la durata emoţiilor reprezintă un factor important în creşterea toleranţei la emoţii. Printre principiile centrale ale practicii terapeutice se regăseşte recunoaşterea faptului că emoţiile, gândurile şi senzaţiile sunt într-o tranziţie constantă, vin şi pleacă, cresc şi descresc. Fluiditatea şi flexibilitatea sunt opuse ideii de durabilitate. Atunci când ştim că o emoţie dificilă este temporară, ne va fi mai usor să o tolerăm.

Nevoia de a controla o emoţie temporară ar putea să pară mai puţin urgentă, scade percepţia pericolului şi a afectării personale.

Lipsa controlului asupra emotiilor

Percepţia unei emoţii ca fiind în afara controlului reprezintă un factor predictor în anxietate, fiind asociat cu diverse forme de psihopatologie. Ideea de "reglare emoţională" poate lăsa să se înţeleagă faptul că emoţiile necontrolate pot avea efecte negative asupra funcţionării adaptative a unei persoane. De aceea persoanele cu probleme de anxietate consideră că trebuie să scape imediat şi în totalitate de un sentiment negativ: "Trebuie să scap imediat de anxietate". Aceasta senzaţie de urgenţă şi nevoia de eliminare totală creează nişte standarde aproape imposibil de atins şi împiedică, în esenţă, reglarea emoţională. Astfel de standarde dau naştere unei senzaţii de zădărnicie, accentuând şi mai mult anxietatea şi neajutorarea (de exemplu, "Încă sunt anxios" ).

Revenind la imaginea generală asupra tendinţelor disfuncţionale, putem observa cum acestea coexistă şi se alimentează reciproc. Senzaţia de urgenţa temporală apare ca urmare a convingerilor pe care persoana le are despre control, evitare, lipsa de sens a emoţiilor şi chiar intoleranţa la incertitudine. Astfel va trăi senzaţia că dacă nu preia imediat controlul, emoţiile i se vor dezlănţui, vor creşte în intensitate până la niveluri insuportabile, fapt ce îi va afecta funcţionarea. Sau, dacă nu înţelege imediat ce i se întâmplă, consideră că nu va fi niciodată în stare să facă faţă emoţiilor ei.

Ceea ce creează o problemă reală nu este apariţia emoţiei, ci interpretările şi strategiile la care apelează o persoană în asfel de situaţii. Nevoia şi încercarea de a controla emoţia, o amplifică şi o menţine. Un mod eficient de a controla, de exemplu, anxietatea este acela de a-i permite să existe, adică de a o accepta şi a aştepta să treacă.

Ca o concluzie, dacă privim emoţiile din perspectiva evoluţionistă am putea spune că emoţiile noastre au evoluat de-a lungul timpului cu scopul de a ne avertiza asupra pericolului şi de a ne informa cu privire la nevoile noastre. Toate emoţiile sunt de natură automată şi reflexă şi există pentru că au fost adaptative pentru strămoşii noştrii, cât şi pentru noi. De exemplu, frica sau anxietatea poate fi de folos prin faptul că ne semnalează că există un pericol în realitatea noastră şi ne ajută să ne protejăm. Tristeţea ne-ar putea transmite că ne lipseşte ceva ce noi preţuim. Axietatea de a vorbi în public a fost adaptativă într-un mediu primitiv în care asumarea unui rol dominant faţă de străini ar fi fost percepută drept o insultă sau ameninţare. Furia şi agresiunea au fost adaptative, deoarece le-a permis strămoşilor noştri să se protejeze faţă de alţi membri ai speciei care ar fi putut să le invadeze teritoriul.

Invidia, de exemplu, este o emoţie obişnuită, însă de care oamenilor le este adesea jenă sau ruşine. De cele mai multe ori, oamenilor le este greu să îşi recunoască invidia, preferând mai degrabă să se concentreze pe cel faţă de care se simt invidioşi şi pe defectele persoanei respective. Aşadar invidia este o emoţie discreditată social, asociată în multe cazuri cu vinovatie, tristeţe şi furie. În realitate este o emoţie universală, doar maniera în care poate fi integrată poate fi una productivă sau una neproductivă. Atunci când are un efect neproductiv, invidia determină evitarea persoanei faţă de care e resimţită, criticarea sau subminarea acesteia. Pe de altă parte, atunci când invidia este acceptată ca parte a naturii umane şi este transformată în admiraţie, ea poate să devină o trăire motivantă ce încurajează dezvoltarea personală.

Atunci cand ne percepem emoţiile ca fiind nişte fenomene fireşti, care fac parte din normalul fiinţei umane, putem cu uşurintă să ne recunoaştem şi să ne acceptăm întregul spectru al naturii noastre emoţionale, fapt ce ne permite să fim mai mult în contact cu noi înşine şi totodată să luăm distanţa necesară faţă de aspectele pe care le valorizăm.

A trăi o viaţă completă aduce cu sine o multitudine de posibilităţi emoţionale, dintre care unele sunt fericite, în timp ce altele sunt neplăcute, triste sau chiar dramatice. Nu există, însă, ataşament fără pierdere, sens fără posibilitatea deziluziei, străduinţă fără frustrare. Dificultăţile vieţii sunt de multe ori greu de îndurat, ne rănesc, ne decepţionează şi ne provoaca o gamă completă de emoţii. Dacă înţelegem că acest lucru face parte din firescul naturii umane şi celei vii în general, ne va ajuta să normalizăm, să acceptăm şi să parcurgem sensul existenţei noastre, ca fiinte umane integre.