Cine suntem!?

Cine suntem!?

Este deja o intrebare cu raspunsuri pline de emfaza, redundante. Apare de foarte multe ori in constiinta omului pe parcursul intregii vieti. Unii dintre noi si-o adreseaza la singular “Cine sunt!?”, altii parca simtind ca exista ceva mai mult isi spun “Cine suntem!?” Cercetatori acribici si-au indreptat atentia asupra sensului multiplu al raspunsului aceastei intrebari. Ca ei s-au numit poate Demostene sau Cicero, Sfantul Francisc, Nietzche, Dostoievski sau Confucius conteaza poate mai mult sau mai putin. Ei si multi altii au fost studiati, cititi, introiectati, sublimandu-se in capodopere ale contemporanilor nostrii. Unul dintre acestia este John Bowlby, care impreuna cu ilustra sa colega Mary Ainsworth au creat Teoria atasamentului. Recunoasterea si integrarea deplina a acestei teorii in practica psihoterapeutica s-a putut face plenar in momentul in care Mary Main si-a adus contributia imensa prin studiul “Situatiei straine” si dezvoltarea “Interviului de evaluare a atasamentului la adulti – Adult Attachament Interview (AAI) ”.

John Bowlby a fost un medic pediatru britanic, specialist in psihiatria pediatrica si psihanalist. Consider ca Teoria atasamentului este poate cea mai usor asimilabila de catre publicul larg si nespecialist, datorita concretetii si simplitatii ei.

“Forta umana (atat a barbatilor, cat si a femeilor) care sa produca copii fericiti, sanatosi si increzatori in sine nu este deloc luata in considerare. Am creat o lume intoarsa pe dos.” Aceste cuvinte reprezinta baza filozofiei sociale ale lui Bowlby, aflata in central operei sale. Nemultumit profund de starea lucrurilor din anii tineretii sale exprimata in cuvintele de mai sus, s-a aplecat asupra studiului sugarilor, a copiilor mici si al parintilor acestora, in incercarea de a gasi o explicatie plauzibila si rationala a devenirii diferite a copiilor ca adulti responsabili.

Teoria atasamentului poate fi enuntata prin cateva cuvinte: realizarile au intotdeauna la baza siguranta. Realizarile cui!? Ale fiecaruia dintre noi. Care este baza de siguranta!? Aceasta baza este oferita de catre parintii nostrii. Cu cat suntem mai mult sustinuti si incurajati de catre parinti si asta incepand din primele clipe de viata si continuind pe tot parcursul copilariei, chiar pana la devenirea noastra adulta, cu atat noi vom deveni adulti reponsabili, fericiti, dornici de viata, care-i vom privi senini provocarile. Pana la Bowlby aproape intreaga literatura de specialitate sublinia rolul mamei in cresterea copiilor. Sprijinindu-se pe baza solida a teoriei atasamentului, o serie de alti cercetatori au demonstrat prin riguroase studii stintifice ca sensibilitatea paterna prin lauda, incurajarea, protectia si sustinerea afectelor pozitive ale copiilor, rostirea repetata a “poti sa faci asta” determina in cei mici o baza de siguranta. Cineva il sprijina, cineva este alaturi de el, il sustine si acest cineva este diada creatorilor lui, mama si tata.

In psihiatrie exista o multime de mari adevaruri, insa cel in care sunt rostite vorbele “lipsa afectivitatii determina boala psihica” isi gaseste ecoul poate cel mai intens in aceasta teorie a atasamentului.

Si daca totusi parintii nu-I sunt alaturi copilului mic, prin divort sau deces, sau daca copilul este neglijat si abuzat, ce este de facut!? Cel mic este condamnat la o viata plina de frustrari, neampliniri si resentimente!? Evident nu. Fonagy si alti cercetatori au aratat ca “functia reflexiva”, masurata in cadrul AAI, adica capacitatea de “a vorbi despre asta” diminueaza consecintele pe termen lung ale traumelor din copilarie. Adica exact ceea ce se intampla in cabinetul psihoterapeutului. Daca acest psihoterapeut dovedeste capacitatea de a insufla prin comportamentul propriu, prin tehnicile aplicate specific fiecarei psihoterapii, increderea deplina a pacientilor sai, atunci este recreata o baza de siguranta care va duce spre un final pozitiv al actului terapeutic, o intelegere si constientizare in timp real, “aici si acum” a intamplarilor care s-au desfasurat pe parcursul vietii pacientului.

Noi suntem acei copii care au adaugat viata anilor si sper nu doar ani vietii. Suntem acelasi copil de 5 ani, care acum avem 20, 30, 40 sau poate mai multi sau chiar mai putini ani. Care priveste cu emotie spre anii copilariei si care si-a asumat poate rolul de a fi sau de a deveni un parinte bun. Un parinte responsabil, , care-si iubeste si sustine neconditionat copii, oferindu-le o baza de siguranta.