Chipul nevăzut al psihoterapiei (I)

Vindecarea prin vorbire
O întrebare pe care mi-a adresat-o cândva o pacientă care a telefonat la cabinet ca „să se intereseze" despre psihoterapie, suna cam așa: Adică, vreți să ziceți că mă vindecați dumneavoastră doar așa, că stați de vorbă cu mine?

Mi-a năvălit îndată în minte un răspuns cu multe cuvinte care să o învăluie, să o cuprindă și să îi transmită ceea ce le transmit pacienților prin prezența mea: căldură sufletească, susținere, înțelegere, acceptare. Dar am tăcut și am invitat-o să facă o primă vizită la cabinet, ca să îi pot oferi direct și personal toate acestea.

Mai târziu, uimirile ei au trecut de la acel „doar că stați de vorbă cu mine" de la telefon, la „vorbesc aici de una singură". Mai de curând, interpretările pe care i le ofer în ședințele de psihoterapie o fac, cum spune ea,  „să se gândească cum nu s-a mai gândit până acum niciodată". Lucrăm împreună în atmosfera lipsită de judecăți și prejudecăți din cabinet și ne e bine, tot mai bine, amândurora.

Ea a aflat așa răspunsul meu lung și cuprinzător la prima întrebare. Pentru voi, cei care citiți curioși aceste rânduri, răspunsul scurt este: nu, nu vă vindec eu pentru că stau de vorbă cu dumneavoastră, ci vă vindecați dumneavoastră pentru că stați de vorbă cu mine.

Fără judecăți
Oamenii vin la psihoterapie timizi, suferinzi și îndurerați, copleșiți de întâmplările vieții și cer ajutorul temători, speriați de ideea preconcepută că încă cineva, încă un specialist, va găsi la ei încă ceva defect, ca și cum defectele pe care singuri și le găsesc nu ar fi destule.

Sigur, nici un om nu e perfect și nici psihoterapeuții nu sunt zei, dar sunt antrenați să nu judece pe cei care le cer ajutorul. Anii lungi de lucru cu sine, de antrenare și de formare, de investire de sine în această profesie, creează prin exerciții repetate zilnic această abilitate  de a respecta viața în orice formă s-ar înfățișa ea.

Psihoterapeutul se așează în fotoliul său cu un bagaj minim zece de ani de pregătire acumulată, de lucru cu propriul său suflet, de desfacere și recompunere într-un întreg armonios a propriei sale minți, de înțelegere a suferinței umane la prima mână, lucrând cu propria suferință și de reașezare a ființei sale pe dinăuntru în acest respect profund față de ființa umană vie și suferindă. Își respectă pacienții pentru că se respectă pe sine.

Psihoterapeutul este educat să înțeleagă și să aprecieze extraordinarul privilegiu pe care îl are când un alt om i se încredințează în cea mai intimă formă a sa și îi permite să îi atingă și să îi mângâie sufletul. Acest extraordinar privilegiu ne obligă să fim reverențioși și recunoscători față de pacienții noștri.

Încrederea pe care pacientul o investește în terapeut îl obligă pe acesta la modestie și deplină confidențialitate.

Complementaritate
Tot mai des în ultimii ani, pacienții se îndreaptă către psihoterapie pentru că medici de diferite specialități le recomandă să consulte un psihoterapeut. În numele pacienților noștri, le mulțumesc colegilor medici. Psihoterapia este, până la urmă, o specialitate medicală.

Nu mai e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că ceea ce suferă corpul nostru, suferă mintea noastră. Sunt legate între ele cu fire nevăzute, suntem un întreg.  Orice boală a corpului are efecte și asupra minții noastre. Orice tulburare sufletească va lăsa urme și în corpul nostru. Tratamentul medical și cel psihoterapeutic au rol complementar și împreună contribuie la o vindecare mai rapidă și la o convalescență mai scurtă.