Atașament și psihoterapie

Teoria atașamentului poate fi considerată o teorie relațională a dezvoltării, a lumii interne, a mecanismelor de apărare și a psihopatologiei. Cercetarea atașamentului subliniază și ajută la explicarea influenței reciproce mutuale pe care pacienții și terapeuții o exercită inevitabil unii asupra celorlalți.

Copiii mici sunt ființe extrem de vulnerabile și dependente, nefiind dotați cu un echipament neural avansat care să le permită să-și gestioneze singuri viața după naștere, din punct de vedere fizic, emoțional sau al provocărilor din mediul înconjurător. Pentru a supraviețui ei au nevoie de protecție din partea altora. Mai presus de supraviețuirea fizică, copiii mici au nevoie de figuri de atașament care să-i ajute să-și formeze și să-și mențină acel punct de referință stabil numit sine. Așadar, adaptarea la figuri de atașament este obligatorie.

John Bowlby, recunoscut unanim ca părintele teoriei atașamentului a subliniat necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament a copilului față de persoana care îl îngrijește. Bowlby a înțeles că natura primară a atașamentului provine din nevoia absolută a copilului de a menține o proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului. Ca atare, sistemul de atașament este o componentă a programării genetice umane, la fel cum sunt hrănirea și reproducerea.

Deoarece copiii sunt incapabili să-și producă propria siguranță resimțită ei au nevoie de figura de atașament care să-i ajute să-și gestioneze propriile emoții dificile. Dificultățile care îi determină pe clienți să înceapă un proces psihoterapeutic implică în mod obișnuit abilități neintegrate de a simți, gândi și relaționa cu ceilalți și cu ei înșiși într-un mod care funcționează.. Cercetările în neuroștiințe confirmă și elaborează concluzia cercetărilor despre atașament conform căreia adulților le pot lipsi uneori cuvintele pentru a descrie experiențe cruciale, fie din motive ce țin de dezvoltare (experiențele au avut loc înainte de dobândirea limbajului ), fie din motive defensive (experiențele nu au putut fi gândite, simțite sau verbalizate fără a pune în pericol relațiile vitale ).

Rolul terapeutului ar fi, pe scurt, să faciliteze integrarea și astfel, reluarea dezvoltării sănătoase, începând de obicei cu dezvoltarea emoțională. Pornind de la cercetările lui Bowlby și Ainsworth care subliniau centralitatea responsivității senzitive a părinților la semnalele nonverbale ale copilului, putem considera că un terapeut responsiv senzitiv va juca un rol hotărâtor în procesul de schimbare a adultului în psihoterapie. Experiențele repetate ale unei astfel de responsivități se vor constitui ulterior în lecții despre cum să ai o relație confortabilă și eficientă cu propria persoană și propriile emoții precum și cu alții. Așa cum relația de atașament inițială îi permitea copilului să se dezvolte, o nouă relație de atașament cu terapeutul este cea care îi permite clientului să se schimbe. Terapeutul se angajează deci alături de client într-un travaliu de demolare a tiparelor de atașament din trecut și de reconstrucție a unora noi în prezent.