Abordări psihologice ale relației dintre infractor și victimă

Implicațiile psihologice ale relației infractor – victimă sunt unele complexe în sensul că fiecare element din acest sistem contribuie într-o mică sau mai mare măsură la crearea situațiilor infracționale și a rolurilor. Din acest considerent, atunci când analizăm psihologic delincvența și gradul de infracționalitate este important să avem în vedere nu doar personalitatea infractorului/agresorului, personalitatea victimei, mediul de proveniență al fiecăruia, cât și circumstanța în care s-a produs. 

Tendința generală socială este de a condamna infracțiunea și agresorul și de a lua apărarea victimei fără să se țină cont de gradul de contribuție al victimei. Aici putem da exemplul unui incident rutier în care un pieton este lovit de un autovehicul, victima aflându-se în traversarea străzii printr-un loc nesemnalizat, neiluminat și neasigurandu-se corespunzător, eventual aflându-se și într-o stare avansată de ebrietate. 

În literatura de specialitate a psihologiei judiciare apare noțiunea de „cuplu penal” care este format din agresor și victima unde agresorul este studiat întotdeauna în corelație cu victima sa deoarece aceștia se află de cele mai multe ori într-o legătură strânsă; statistic vorbind, în majoritatea cazurilor, acest cuplu penal este format din persoane care se cunosc deja, care se află într-o legătură familială, de rudenie, de vecinătate, personală și/sau profesională. 

Persoanele cu anumite trăsături de personalitate și istoric personal sunt mai predispuse la a fi victimele diferitelor infracțiuni sau situații de viață astfel încât victima poate exista de multe ori și independent de agresor. Studiul sistematic al conceptului de victimă a dus la constituirea unei noi discipline ştiinţifice numite victimologie. 

Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii după cum urmează: persoană care suferă chinuri fizice/morale din partea altei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urmă să fie sacrificat unei zeităţi. 

Mediul famial în care a crescut individul, educația, cultura și diferitele răni și traume emoționale îl pot predispune la a fi victimă sau agresor în diferite circumstanțe. Astfel, indivizii cu anumite tipuri de personalități pot juca în mod preferențial fie rolul de agresor, fie rolul de victimă. Putem fi tentați să spunem că indivizii cu tulburări de personalitate importante, psihopații sau cu patologii psihiatrice pot comite printre cele mai importante, bizare sau grave delicvențe. Un individ adult cu un psihic echilibrat este capabil de agresiune moderată doar în anumite situații de excepție de viață și de moarte, unde agresiunea este justificată, de exemplu un părinte care își apară copilul de un alt adult pedofil. 

De cele mai multe ori, legea urmăreşte depistarea şi pedepsirea agresorului/ infractorului, victima având doar un rol secundar pentru a constitui ca parte civilă, deoarece procesul sub aspect penal va continua chiar dacă victima nu se constituie ca parte vătămată. 

Prin calitatea de victimă putem înțelege persoana vătămată corporal, violată, ucisă, tâlhărită, etc. iar prin calitatea de agresor sau infractor, persoana care a ucis, a vătămat, a violat sau a talharit, etc. Astfel, din punct de vedere al dreptului penal, victima reprezintă subiectul pasiv al infracţiunii, pe când subiectul activ este reprezentat de infractor. Deci, atât infractorul cât şi victima sunt considerați subiecţii infracţiunii. Agresiunea poate îmbraca mai multe forme: fizică, verbală și emoțională, ultima fiind cel mai dificil de dovedit. 

În cadrul formelor ușoare și moderate de agresiune unde avem un infractor și o victimă, înțelegerea facilă din punct de vedere psihologic a situației infracționale poate fi făcută cu ajutorul conceptului de triunghi dramatic din cadrul Analizei tranzacționale. Triunghiul dramatic (triunghiul lui Karpmann) este un puternic instrument care permite înţelegerea a trei roluri care interacționează: persecutorul/ agresorul, salvatorul şi victima. 

Aceste roluri care apar se referă la persoane care par să caute astfel de poziţii în mod regulat şi existenţial chiar dacă motivaţia lor este una inconştientă. Aparent rolurile de persecutor/agresor şi salvator au o poziție superioară şi își exercită puterea sau dominaţia asupra victimei. 

În abordarea sistemică pe care o îmbrățișez, se precizează faptul că poziţia inferioară este cea mai puternică; la fel, și în triunghiul dramatic, victima este cea care conduce jocul, deoarece, fără victimă, celelalte două roluri (sau ceilalţi doi actori) nu mai au nicio raţiune de a se întâlni. 

O întrebare firească care poate să apară în mintea noastră este aceea dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea ce priveşte comiterea actului agresiv și care este rolul victimei în comiterea infracţiunii. Dacă ar fi să dezbatem acest subiect, opiniile sunt împărţite în funcție de cel care analizează. O persoană care îmbrățișează abordarea sistemică, cum este cazul de față, ar fi de părere că nimic nu este întâmplător și că o victima își atrage agresorul și situațiile de viață în funcție de programele sale mentale instalate și antrenate de-a lungul istoricului său personal sau familial. Bineînțeles că acest lucru nu scuză faptele infracționale ale agresorului și nu scutește de la eventualele consecințe și pedepse legale, deoarece acesta are liberul arbitru și poate decide acțiunea sa și, implicit, să iasă din triunghiul dramatic. 

Situația victimei din urma unei infracțiuni poate fi privită de către societate atât dintr-o perspectivă acuzatoare (victima este cea care a facilitat sau a provocat actul de agresiune) cât și dintr-o perspectivă protectoare (este incriminat doar agresorul considerând-se că nu există scuză pentru actul de agresiune). Acestea sunt două extreme, adevărul aflându-se de cele mai multe ori la mijloc, fiecare parte având propria sa contribuție mai mică sau mai mare în funcție de context. 

Cei care acuză victima de situația infracțională pot aduce argumente legate de atitudinea generală a victimei care are o tendință de victimizare, are un mod de gândire, de acțiune și de comportament care favorirează alegerea lor pentru atac de către un potențial agresor, considerându-se că de cele mai multe ori agresorul își alege victima cu atenție. Astfel, actele de agresiune devin posibile atunci când victima este văzută ca fiind fără valoare sau ca ceva inferior, ca o ţintă pentru ostilitate şi agresiune, ca un proscris care işi merită soarta. 

Un răspuns psihologic neașteptat și paradoxal poate fi apariția unei alianțe emoționale între victima unui abuz și agresor/infractor; acest fenomen psihologic poarte numele de Sindrom Stockholm. Această legătură emoțională se dezvoltă pe durata comiterii abuzului și pe măsura repetării lui, având consecințe negative semnificative asupra victimelor. În cadrul acestui sindrom, victima are un răspuns nesănătos și total opus față de cel care ar trebui să existe, în mod normal în situații de agresiune, reacția firească fiind de frică, teroare sau dispreț. 

În concluzie, abordarea psihologică a relației dintre victimă și agresor implică o analiză profundă a structurii de personalitate a victimei și a agresorului ca părți implicate din actul infracțional, analiza relației (vechi, familiale, colegiale, conjuncturale sau întâmplătoare), a situației și contextul infracțional creat. 

Bibliografie 

Amza Tudor, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 

Eric Berne, Analiza tranzacțională în psihoterapie, Editura Trei, Bucuresti, 2011. 

Tănăsescu Iancu, Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003. 

Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.