Terapia cognitiv comportamentala - aspecte practice

1. Modelul Beck
Terapiile cognitiv – comportamentale reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile învăţării şi pe descoperirile psihopatologice cognitive. Multe dintre afirmaţiile teoriilor cognitiv – comportamentale se referă la faptul că comportamentele sunt învăţate pe baza condiţionării clasice sau operante, astfel încât terapiile trebuie să acţioneze tot prin acest gen de intervenţii.

Dacă în multe alte terapii demersul terapeutului este non-directiv, în terapiile cognitiv – comportamentale se foloseşte o relaţie de ghidare, directivă. Intervenţia terapeutului în terapiile cognitiv – comportamentale este oarecum algoritmizată: el culege date, explică, informează, defineşte simptomul ţintă, alege strategia terapeutică, stimulează motivaţia de participare, aplică tehnica terapeutică, pune capăt relaţiei terapeutice.

În terapia cognitiv – comportamentală se consideră că există diferite niveluri psihologice unde se produc alterări funcţionale ale raţionamentului în diferite tulburări. Modelul cel mai cunoscut este modelul Beck, care ne propune o ierarhie a nivelurilor psihologice unde au loc modificări patologice.

a. Nivelul cogniţiilor
Este un nivel superficial direct reperabil de subiect. El cuprinde evenimente cognitive cum sunt gândurile şi comportamentele inadaptate. Este nivelul specific al cogniţiilor numite gânduri automate sau gânduri disfuncţionale.

Ele nu reţin atenţia subiectului pentru că sunt în raport cu sistemul său de credinţe, contrar ideilor obsesive vehiculate de anxietate.

b. Nivelul proceselor cognitive
Cogniţiile caracterizate prin temă şi conţinut sunt traduceri ale erorilor sistematice de raţionament sau a proceselor cognitive. Aceste erori logice intervin în interpretarea datelor provenind din lumea exterioară sau a percepţiilor interne.

Avem în vedere aceste diferite alterări care constituie al doilea nivel psihologic subiacent cogniţiilor. Procesele cognitive sunt fapte ale reprezentărilor mentale şi ale tratamentului informaţiilor.

În ce priveşte informaţia simbolică reprezentările sunt cunoştinţe şi interpretări, tratamentele sunt interferenţe şi judecăţi orientate fie faţă de activitatea de înţelegere fie faţă de deciziile practice. Strategiile cognitive utilizate de subiect depind de cunoştinţele şi de reprezentările pe care el le are despre situaţie şi de modelele de raţionament pe care le utilizează.

Există o enumeraţie ce cuprinde erori patologice şi greşeli de stil. El prezintă 6 varietăţi de erori.

- suprageneralizarea – este faptul de a considera un caz singular ca o regulă generală. Această regulă va fi aplicată prin urmare în tot felul de situaţii. exemplu în fobia socială, dacă o dată a avut loc un eveniment care să -i determine o stare de jenă, va generaliza că în toate situaţiile va fi la fel.
- abstracţia selectivă – este extragerea unui detaliu negativ, şi apoi utilizat în afara contextului iniţial. Această percepţie selectivă neglijează alte aspecte importante dintr-o situaţie trăită.
- inferenţa arbitrară – este emiterea unei concluzii fără legătură logică cu realitatea. exemplu „dacă voi mânca în public, lumea va râde de mine”
- personalizarea – este atribuirea lui însuşi a evenimentelor nefaste. Ea evocă un mecanism de atribuire cauzală.
- maximalizarea – este extragerea unui eveniment minor pentru subiect.
- minimalizarea – constă în deprecierea resurselor personale şi a reuşitelor.

c. Nivelul schemei depresogene
În această conceptualizare, tulburarea de gândire va fi prima şi va preceda tulburarea de afect. Schema va fi o structură cognitivă ideosincrotică care inactivă pe o lungă perioadă de viaţă va fi reactivată de anumite evenimente. O dată schema activată ea va modifica percepţiile realităţii. Schemele vor fi componente stabile construite pornind de la experienţe din mica copilărie. Ele nu sunt direct observabile. Sunt construcţii ipotetice pe care pacientul şi terapeutul le deduc din atitudini, din conţinutul gânduilor.

Terapia cognitiv – comportamentală are o largă aplicabilitate în depresie, iar o altă direcţie este cea a fobiilor.
În relaţie cu fobiile Pascal remarca că: „Cel mai mare filozof din lume, aflat pe o scândură mai lată decât ar fi necesar, dacă are dedesubt o prăpastie, cu toate că raţiunea îl convinge de siguranţa sa, va fi prizonierul imaginaţiei sale. Cei mai mulţi nu şi-ar putea ţine firea, fără să pălească sau să transpire de teamă”.

Astfel, fobiile sunt consecinţa anticipării neplăcute a unei situaţii, care nu prezintă apriori nici un risc deosebit. Persoana atinsă de fobie îşi organizează activitatea în aşa fel încât să evite obiectul angoasei sale, ceea ce poate avea grave handicapuri în viaţa sa cotidiană. În plus, frica şi evitările sale nu fac decât să-i întărească temerile bolnăvicioase, ca şi cum ar avea următoarele raţiuni: „Frica este reacţia în faţa unui lucru periculos. Aşadar dacă fug înseamnă că acest lucru este periculos”.

Terapeutul poate interveni prin reformularea acestui gând, introducând elemente de „obiect conceput ca periculos”, „ce mi se pare periculos”.
Cea mai bună tehnică pentru a elimina temerile iraţionale este cea a expunerii, înfruntarea obiectului fricii. Pentru subiecţii ce consideră expunerea în faţa obiectului prea violentă se poate începe cu exerciţii de expunere imaginară, într-o fază de relaxare care favorizează îndrederea. La expunerea reală subiectul înfruntă gradat situaţia temută, urmând un grad progresiv fixar de comun acord între pacient – terapeut. Pacientul poate fi însoţit pe parcursul primelor expuneri pentru a scădea tensiunea.

A înregistra sistematic nivelul neliniştii în timpul expunerii la situaţia temută este un exerciţiu remarcabil. El permite detaşarea emoţiilor care asaltează pacientul (se trece şi la postura de observator, nu doar de victimă). Expunerea nu este nici uşoară şi nici plăcută, de aceea unele persoane preferă să -şi păstreze fobiile atunci când nu sunt foarte deranjate de acestea.

Practic se cere pacienţilor să listeze situaţiile de care le este cel mai frică de la cele care provocă frica cea mai mică la cele care provoacă frica cea mai mare. Se listează şi alte variabile. Expunerea se face gradat în funcţie de listare.

Bibliografie:
1. Vera L., C. Mirabela Sarron „Psychotherapie des phobie”, Paris, 1988
2. Brinster Phthillipe „Terapia cognitivă”, All, Bucureşti, 2000
3. Holdevici, I., „Gândirea pozitivă. Terapia cognitiv comportamentală”, All, Bucuresti, 1996
4. Dafinoiu, I., „Personalitatea.Metode de abordare clinică”, Polirom, Iasi, 2002
5. Beck, T.A.„Kognitive therapie der depression”, Psychologie, 1994
6. Dafinoiu, I., -Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi, Polirom, 2000
7. Dafinoiu, I., -Personalitatea.Metode de abordare clinică., Iaşi, Polirom, 2002
8. Golu, P., Dinamica personalităţii, Bucureşti, Ed.Geneze, 1993
9. Holdevici, I., Elemente de psihoterapie, Bucureşti, ALL, 1996
10. Nedelcea, C., -Introducere în programare neurolingvistică, Bucureşti, SPER, 2002
11. Zlate, M., -Introducere în psihologie, Iaşi, Polirom, 2000