Suprimarea emoțională

Tu ce faci cu emoțiile tale? Le ascunzi? Le „corectezi”? Le dai voie să existe și să le simți?

„Exagerezi”, „Dramatizezi”, „Nu te mai smiorcăi atât!”, „Hai, șterge-ți lacrimile și mergi înainte!” sunt doar câteva mesaje pe care sunt sigură că mulți dintre noi le-am tot auzit de-a lungul timpului cu privire la trăirile noastre emoționale.

❓ Oare ce ne aduce bun pe termen lung efortul de a ne ignora suferințele, de a le “ascunde sub preș” și de a pretinde o stare generală de bine departe, însă, de ceea ce trăim câteodată cu adevărat în sinea noastră? E corect față de mine să-mi neg trăirile? Să nu-mi permit să le simt?

➡️ Emoțiile cele mai frecvent etichetate ca fiind „negative” sunt furia și tristețea, iar negarea sau alungarea acestor trăiri mai poartă denumirea de suprimare a emoțiilor. Aceasta din urmă face parte din strategiile de reglare emoțională nu tocmai eficiente pe termen lung, varianta aceasta fiind folosită în lipsa altora mai sănătoase.

➡️ Perioada copilăriei și a adolescenței sunt cele care își pun amprenta asupra modului în care reușim să ne reglăm emoțional, fiind învățați - în mod direct sau indirect - de aparținători sau părinți, aceștia fiind reperele/modelele noastre în etapele timpurii de viață. Înțelegem, astfel, că în lipsa unor adulți care să poată susține, alina și valida experiențele emoționale firești, mulți dintre noi am fost nevoiți să rămânem singuri în gestionarea acestor trăiri.

➡️ Poate este mai simplu dacă ne imaginăm un copil care aude în mod constant mesaje precum „hai, că nu ai de ce să fii trist/ă”, „dramatizezi” sau chiar și „încetează cu prostiile astea”, adultul respingând, astfel, experiența copilului aflat într-un moment fragil. Devine evident faptul că în lipsa unor alte resurse și capacități cultivate, copilul din exemplul nostru, vulnerabil și dependent de aparținători/părinți, receptează mesajul repetitiv conform căruia „trăirile tale nu sunt văzute, înțelese, acceptate” și că nu ar fi în regulă să se exprime, rezultatul fiind unul de respingere din partea adultului. Iar pentru că una dintre nevoile de bază ale noastre este cea de afecțiune, de conexiune cu celălalt - părintele, în cazul acesta -, copilul învață că propriile emoții îl îndepărtează și, deci, există riscul pierderii conexiunii și iubirii. Astfel, copilul crește și își cristalizează această credință în jurul unei frici sau rușini a ceea ce trăiește, devenind adultul de astăzi care își neagă și respinge trăirile emoționale pentru că.. așa a învățat.

➡️ Din păcate, suprimarea emoțională se extinde la nivelul întregii societăți care încă transmite același mesaj, de a nu te uita la ce te doare și ce e real pentru tine, de a fi “tare”, de a căuta fericirea, viața perfectă și de a nega suferința care, de fapt, apare în mod normal în viața noastră.