Relatia cu noi insine si cu altii - si legatura dintre ele

Cea mai complicata relatie dintre toate este aceea pe care o avem cu noi insine.

Dar ce inseamna “sinea noastra”? - Tot ce am traversat, bine si rau, incepand din primele zile ale vietii; tot ce am primit de la lumea externa si tot ce am simtit in lumea noastra interna, experiente fericite si nefericite, relatii cu alti oameni, activitati, interese si ganduri de toate felurile – adica tot ce am trait – alcatuieste o parte din sinele nostru si ne construieste personalitatea.

Situatiile afective cele mai timpurii ne influenteaza in mod fundamental relatia cu noi insine. Ne pastram persoanele iubite intr-un altar in mintea noastra; am putea sa ne simtim singuri in unele situatii dificile – ele ne calauzesc si ne-am putea trezi ca ne intrebam cum s-ar comporta ele si daca ne-ar aproba sau nu actiunile. Din ce am afirmat putem conchide ca acesti oameni pe care ii stimam astfel ii reprezinta pe parintii admirati si iubiti. Dar e adevarat ca parintii s-ar putea sa nu fi avut de oferit suficienta iubire sau intelegere, ceea ce tinde sa sporeasca dificultatile. Impulsurile si fantasmele distructive, frica si neincrederea, care sunt mereu active intr-o anumita masura la copilul mic, chiar si in cele mai favorabile circumstante, sunt amplificate foarte mult de conditiile nefavorabile si de experientele neplacute. In plus – si acest lucru este important – daca copilului nu I se ofera suficienta iubire la inceputul vietii, capacitatea lui de a-si forma o atitudine plina de speranta si de a nutri iubire si incredere in oameni va fi perturbata. De aici insa nu rezulta ca aceasta capacitate de a iubi si de a fi fericit care se dezvolta la copil este direct proportionala cu cantitatea de iubire care i-a fost oferita. Pe de alta parte, deseori dificultatile psihice ale copilului nu sunt direct proportionale cu tratamentul la care este supus. Mintea nici unui copil nu e lipsita de frici si suspiciuni, dar daca relatia cu parintii este construita predominant pe incredere si iubire, ii putem consolida ferm in mintea noastra ca figuri calauzitoare si ajutatoare, care sunt o sursa de alinare si armonie si prototipul tuturor relatiilor de prietenie in viata de mai tarziu.

Fata de unii oameni ne purtam asa cum s-au purtat parintii nostri cu noi sau cum am fi vrut sa se poarte; fata de alti oameni ne purtam ca un copil iubitor fata de parintii sai. Aceasta relatie interschimbabila pe care o manifestam in atitudinea fata de oameni este totodata traita inauntrul nostru, cu aceste figuri folositoare si calauzitoare pe care le pastram in minte. Ii percepem inconstient pe acesti oameni care alcatuiesc o parte a lumii noastre interne ca fiind fata de noi parinti iubitori si protectori si le inapoiem aceasta iubire, ne simtim ca niste parinti fata de ei. Aceste relatii fantasmate, bazate pe experiente si amintiri reale, formeaza o parte din viata noastra continua si activa si contribuie la fericirea si la forta noastra psihica.

Daca insa figurile parentale pastratte in sentimentele noastre si in inconstientul nostru sunt predominant aspre, nu putem fi impacati cu noi insine. Presiunea unor astfel de fantasme de razboi intern si fricile asociate cu ea se afla la baza a ceea ce cunaostem drept constiinta vindicativa.

“Relatia cu noi insine” este o relatie cu tot ce iubim si uram in noi insine. O parte din noi, pe care o pretuim, este bogatia pe care am acumulat-o prin intermediul relatiilor cu oameni din exterior, caci aceste relatii si totodata emotiile strans legate de ele au devenit o posesiune interna. Uram in noi insine figurile aspre si severe care fac si ele parte din lumea noastra interna si sunt in mare masura rezultatul agresivitatii noastre fata de parinti. La baza insa, cea mai puternica ura a noastra se indreapta spre ura din noi insine. Ne e atat de groaza de ura din noi incat suntem indemnati sa ne folosim una din cele mai puternice aparari pentru a o atribui altor oameni – proiectand-o. Insa deplasam si iubire asupra lumii externe; si putem face in mod autentic acest lucru numai daca am stabilit relatii bune cu figurile prietenoase din mintea noastra. Aici exista un cerc benign, caci intai dobandim incredere si iubire in relatia cu parintii, apoi ii luam in noi insine, cu toata aceasta iubire si incredere si apoi putem oferi lumii externe o parte din aceasta bogatie de sentimente de iubire. Exista un cerc analog in ce priveste ura, ea ne face sa ne consolidam in minte figuri aspre sau infricosatoare si apoi tindem sa inzestram alti oameni cu aceste trasaturi neplacute si rauvoitoare. O astfel de atitudine are efectul de a-i face pe altii dezagreabili si suspiciosi fata de noi, pe cand o atitudine prietenoasa si increzatoare din partea noastra tinde sa evoce la altii incredere si bunavointa.

Daca iubirea nu a fost sufocata de resentimente, nemultumiri si ura, ci a fost ferm consolidata in minte, increderea in alti oameni si credinta in propria bunatate sunt ca o stanca ce rezista la loviturile circumstantelor. Si atunci cand apare nefericirea, persoana a carei dezvoltare a urmat un astfel de traseu este capabila sa ii conserve in sine pe parintii buni, a caror iubire e un ajutor neclintit in acea nefericire si poate sa gaseasca iarasi in lumea externa oameni care ii reprezinta in mintea lui.

In terapie putem invata si construi reparatia – o componenta esentiala a capacitatii de a iubi, prin restabilirea echilibrului intre “a oferi” si “a lua”, ca o conditie principala a fericirii viitoare.

Daca resentimentul si ura din noi nu mai perturba relatia cu lumea externa, exista nenumarate moduri de a lua inauntru frumusete, bunatate si iubire din exterior. Facand acest lucru, ne sporim permanent amintirile fericite si treptat, acumulam un depozit de valori prin care obtinem o siguranta ce nu poate fi zdruncinata prea usor si o multumire ce impiedica sentimentele de amaraciune. Cu cat traim mai multa satisfactie autentica cu atat avem mai putine resentimente fata de privatiuni si astfel suntem capabili sa acceptam iubire si bunatate din partea altora, sa le oferim iubire si sa primim iarasi, poate mai multa, in schimb. Cu alte cuvinte, capacitatea esentiala de “a oferi si a primi” se dezvolta in noi intr-un mod care ne asigura propria multumire si contribuie si la placerea sau mangaierea altor oameni.

In concluzie, o relatie buna cu noi insine este o conditie a iubirii, tolerantei si intelepciunii fata de alti oameni. Aceasta relatie buna cu noi insine se dezvolta partial dintr-o atitudine prietenoasa, iubitoare si intelegatoare fata de alti oameni, adica aceia care au insemnat atat de mult pentru noi in trecut, relatia cu ei ajungand sa faca parte din mintea si personalitatea noastra. Daca in adancul inconstientului nostru reusim sa ne epuram intr-o anumita masura de nemultumiri sentimentele fata de parinti si sa ii iertam pentru frustrarile pe care a trebuit sa le suportam, atunci putem fi impacati cu noi insine si capabili sa ii iubim pe altii intr-un mod autentic si profund.

Terapia prin componentele sale specializate ofera si constituie sprijinul necesar intr-un astfel de proces reparatoriu.

Sinteza din lucrarea "Iubire, vinovatie si reparatie" - Melanie Klein