M-am spart în mii de bucăţi, ca şi cum aş fi fost de sticlă

M-am împrăştiat în mii de bucăţi, ca şi cum aş fi fost de sticlă. Ca şi cum, prefăcându-mă că sunt puternic m-am crăpat pe interior, şi acum, conştient de durerea pe care o simţeam, simt că am pierdut tot ceea ce reprezenta identitatea mea. Acum, trist, gol şi singur, conştient de adevărul ce se ascundea în spatele umbrei universului pe care l-am creat pentru a trăi visul meu, pentru a mă proteja, am înţeles adevăratul sens al cuvântului durere. Un cuvânt care a încetat să mai fie mut, pentru a produce un sunet sfâşietor. Durere nu mai reprezintă 6 litere, nici răni invizibile. Durere sunt speranţele îngropate în mormântul realităţii. Din cauza aceasta m-am spart în mii de bucăţi, deoarece realitatea mi-a biciuit sufletul şi visurile mele sunt departe de a putea alimenta ambiţiile mele.

Din iluzii nu se trăieşte, se moare

"Dacă aş putea trăi din nou viaţa mea. Aş căuta să comit mai multe greşeli. Nu aş mai încerca să fiu perfect, m-aş relaxa mai mult. Aş fi un pic mai nebun decât am fost deja, şi aş lua lucrurile mai puţin în serios."

Se spune că din iluzii nu se trăieşte, dimpotrivă, uneori se moare. Se moare pentru că te dedici fanteziei acelei lumi care se creează; acea lume în care, într-un viitor nu prea îndepărtat, ceea ce acum este iluzie, va fi realitate. Dar nu se ţine cont de pietrele care se găsesc pe drum sau, dacă se ţine cont, ne considerăm mult prea mari, pietrele mult mai mici sau chiar abia înfipte în praf. Pietrele de pe drum, obstacolele pe care le ascundem şi care fac parte din noi, din Eul nostru interior. Da, există bariere, dar uneori noi suntem cei care le ridicăm. Deoarece fiecare iluzie ascunde o latură obscură care nu vrea să se arate, ca şi cum ar fi vorba de partea nevăzută a lunii. Vorbim de acea parte întunecată, acea parte care ne tulbură, dar de care nu suntem conştienţi, acea parte inconştientă care ne reţine împotriva propriei voinţe. Acea parte din noi care nu ne permite să înaintăm. Acea parte care răneşte, ucide şi tulbură în faţa oricărei dificultăţi. Deoarece nu sunt doar iluziile, dar şi visurile şi planurile, şi viitorul nesigur, cel pe care dorim să-l transformăm în realitate. Din acest motiv ne ucid. Din cauza asta din iluzii se moare, deoarece nu mereu le putem transforma în realitate, şi devin venin atunci când ne aşteptăm mai puţin. Tocmai în momente ca acesta am deschis ochiii şi m-am spart în mii de bucăţi, mistuit de anxietate.

Monstrul anxietăţii m-a vizitat

Am fost măcinat de anxetate deoarece monstrul fricii m-a vizitat. Dar nu era un monstru oarecare, era cel mai rău dintre monştri, cea mai rea dintre frici, frica de eşec. Şi în faţa lui, nu puteam decât să tremur. Tremuram deoarece lumea mea se sfărâma în bucăţi, deoarce nu mai exista un viitor pentru care să mă ambiţionez. Tremuram deoarece nimic din ceea ce visam, nici o ambiţie, nu s-a adeverit. Din această cauză, m-am spart de multe ori în multe bucăţi, cele care îmi mai rămâneau. În timp ce îmi construiam o armă puternică, mă gândeam că era atât de eficace încât ar putea face faţă oricărei ameninţări. Câtă iluzie! Distrus şi sfâşiat, în loc să continui să lupt, ar fi trebuit să învăţ să mă îngrijesc. Nu este cel mai puternic cel care se apără mai bine, ci acela care se recompune şi păşeşte zi după zi, cu pasul hotărât, în faţa a tot ceea ce poate întâlni pe drumul său.

Totuşi, dacă m-am descompus în mii de bucăţi şi mă aflam în faţa monstrului anxietăţii falimentului, cum aş fi putut să-mi arăt slăbiciunea şi să cer ajutor pentru a mă vindeca? Şi, dacă nu era despre a recompune bucăţile, ci despre a învăţa să lupt?

M-am spart în mii de bucăţi, dar am învăţat să mă recompun

Da, m-am descompus în mii de bucăţi şi am tot evitat să o recunosc. Nu eram slab, nu am fost niciodată şi, totuşi, mă răneam singur. Mi-am pus în cap că este un eşec şi din acest motiv eşecul a devenit regele fricilor mele. Dar nu era doar vina mea, mai era şi frica a tot ceea ce ceilalţi mi-au spus ştiind că îmi era frică. Nu este curajos cel care nu priveşte niciodată în spate, dar cel care îşi recunoaşte fricile şi învaţă de la ele. Curajos este cel care cere ajutor, cel care caută armele cele mai bune pentru a lupta. Curajos este cel care cere ajutor pentru a putea obţine armele cele mai potrivite care să-l ajute să se cunoască. Curajos, da! Am cerut ajutor. Cerând ajutor am învăţat că eu eram obstacolul meu şi limita mea, deoarece eu eram cel care crea toţi monştri.

Da, m-am descompus în mii de bucăţi, deoarece aveam pretenţia de a oferi o imagine ireală despre mine şi astfel am creat o lume plină de iluzii şi de vise, o lume viitoare care îmi era străină. Oricât aş fi dorit-o, era doar o punte nesigură pentru a putea traversa abisurile nesiguranţei. Acum, cu ajutorul a ceea ce am învăţat, puţin câte puţin m-am recompus. Chiar dacă, precum cănile sparte şi reconstituite, păstrez cicatrici şi imperfecţiuni, continui să fiu eu însumi. Dar un nou eu însumi, eliberat de presiuni şi fără frică. Eşecul poartă chipul pe care noi înşine îl creăm. Am învăţat din asta, şi nu mă mai simt înspăimântat.