Despre izolare si singuratate

 „Singuratatea este boala grea” spune o vorba din popor. Fiecare este singur in existenta sa. Singuratatea poate fi, insa, impartasita intr-un mod in care dragostea sa compenseze durerea izolarii.

Irvin Yalom vorbeste in cartea Psihoterapia existentiala despre trei tipuri de izolare:

Izolarea interpersonala

Este resimtita de oameni ca singuratate. Se refera la izolarea fata de alte persoane. Depinde de mai multi factori:
• izolarea geografica
• lipsa abilitatilor de socializare
• sentimente contradictorii fata de intimitate

Izolarea intrapersonala

Este procesul prin care persoana separa parti din ea insasi. Are loc orinde propriile sentimente si dorinte sunt suprimate si persoana il imbratiseaza pe „ar trebui” sau „esti obligat”. Reprima propriile dorinte si nevoi si face „ce trebuie”.

Izolarea existentiala

• Confruntarea cu moartea si libertatea va conduce individul pe acest taram, pe taramul izolarii existentiale.

• Renuntarea la starea de fuziune interpersonala inseamna intalnirea cu singuratatea existentiala.

In cartea „Arta de a iubi” Erich Fromm impartaseste cateva idei interesante despre izolare si relationare:

Izolare si relationare

• Cind omul se naste, atit ca rasa umana cit si ca individ, el este alungat dintr-o stare bine definita intr-o stare nedefinita, nesigura si deschisa. Nu mai exista certitudine decit in ce priveste trecutul, singura certitudine a viitorului fiind moartea.

• Omul este dotat cu ratiune; el este viata constienta de sine insasi, de semenul sau, de trecutul sau si de posibilitatile viitorului sau. Aceasta constienta de sine insusi ca entitate separata, constienta duratei scurte a propriei vieti, a faptului ca s-a nascut fara voia sa si va muri impotriva vointei sale, ca va muri inaintea celor dragi sau acestia vor muri inaintea sa, constienta singuratatii si izolarii sale, toate acestea transforma existenta izolata a omului, intr-o insuportabila captivitate. El si-ar putea pierde mintile daca nu s-ar putea elibera din aceasta captivitate, daca nu ar putea iesi din aceasta stare spre a se uni intr-o forma sau alta cu alti oameni, cu lumea de afara.

• Sentimentul izolarii duce la anxietate; sentimentul acesta este, de fapt, obirsia oricarei anxietati. Sa fiu izolat poate sa inseamne ca o sa fiu dat la o parte, scos din functiune, lipsit de posibilitatea de a-mi folosi puterile umane. Deci, sa fiu izolat inseamna sa fiu neajutorat, incapabil sa infrunt lumea - lucrurile si oamenii - in mod activ; inseamna ca lumea ma poate invada fara ca eu sa pot riposta. Astfel, izolarea duce la o intensa anxietate. In plus, ea produce rusine si sentiment de vinovatie.

• Cea mai profunda nevoie a omului este, deci, cea de a-si depasi izolarea.

• Omul din toate epocile si din toate culturile este mereu confruntat cu una si aceeasi problema: cum sa-si depaseasca izolarea, cum sa obtina uniunea, cum sa ajunga la o transcendere a vietii sale individuale spre a obtine dez-izolarea.

• Iubind, el iese din carcera singuratatii si izolarii in care era tinut prin starea sa de narcisism si de centrare pe sine. El are acum simtamintul unei noi uniuni, al impartasirii, al identitatii. Mai mult, el simte puterea de a crea iubire, iubind, in loc sa depinda de o iubire pe care o primea, trebuind sa fie pentru asta mic, neajutorat sau bolnav.

• Iubirea infantila urmeaza principiul: „iubesc pentru ca sint iubit”. Iubirea matura urmfeaza principiul „sunt iubit pentru ca iubesc”. Iubirea imatura spune: „te iubesc pentru ca am nevoie de tine”. Iubirea matura spune: „am nevoie de tine pentru ca te iubesc”.

Bibliografie:

Psihoterapia existentiala, Irvin Yalom

Arta de a iubi, Erich Fromm