De ce depinde... dependența?

Noi, oamenii, suntem ființe foarte interesante. Ne uităm în oglindă și ne observăm trăsăturile, primele semne ale adolescenței, primele riduri și fire de păr alb, observăm schimbările la ceilalți, rămânem uimiți ce schimbat poate fi un oraș pe care nu l-am vizitat de mult. Observăm cum totul se schimbă și totuși ținem cu dinții să păstrăm neschimbate multe lucruri, la noi, la ceilalți. Conservatorism are și el partea de contribuție la păstrarea peste timp a valorilor, cât timp acestea nu se opun progresului care nici nu prea ne întreabă pe fiecare personal dacă vrem sau nu să-i facem loc în viețile noastre. Câștigători sunt cei care se adaptează cel mai ușor, cel mai rapid.

Un om care, atunci când părăsește un loc de muncă stabil, cu un salariu lunar confortabil, este cu ușurință suspectat de simptome de șoc postraumatic dacă nu se manifestă speriat, îngrozit, deprimat. Dacă cumva mai are și nebunia de a spune că această situație îl pune în în fața împlinirii visului de a face cu totul altceva decât a făcut până atunci, dacă se bucură de experiența pierderii locului de muncă ca și cum se și vede, prin șutul aferent, împins direct înainte către acel vis, clar, omul e ”de verificat”.

”Cele mai grave trei dependențe ale lumii acesteia sunt: de heroină, de carbohidrați și de un salariu fix”- N. Taleb

Dependența exprimă acel ceva fără de care nu poți să trăiești fără să suferi, fără de care nu știi cum altfel să faci, să trăiești, să joci un alt joc.

La primul nivel, dependența are chip de tutun, alcool, dulciuri, o mâncare la care visezi chiar și când spui că te abții. Are legătură cu un ritual când se asociază cu un gest, cu un om, cu un loc, cu un anume fel de eveniment.

Dependentul emoțional sufocă și se sufocă în lipsa atenției, iubește condiționat de primirea înapoi a unor forme de atenție- la limită, dependentul așteaptă bătaia, agresiunea verbală și morală, ca singure forme cunoscute de atenție.

La nivel mental, la o primă vedere, dependențele care implică mentalul devin pasiuni ale intelectualului, care, parcă rafinându-și pulsiunea negativă, ține cu dinții de un concept, de idei, se raportează permanent la un singur soare, neprimind nici alte păreri, nici ideea că ar putea, măcar o dată să existe și alte păreri. Căutarea și documentarea, verificarea și formarea propriei păreri nu vin să-l completezeși să-ldezvolte, ci dimpotrivă, îl țintuiesc în extremă, îl determină să-și impună cu orice preț modelul.

Când nu poți fără nici o tehnică dedicată evoluției spirituale să trăiești frumos, să respecți legile Universului, să te bucuri pur și simplu de a fi, când devii poate nervos că timpul sau locul sau oamenii și orice/oricine te împiedică să evoluezi, când metoda e mai importantă decât viața și bucuria, e posibil să fi devenit sclav pe palierul spiritual. O zi trăită făcând bine, cu zâmbetul pe buze și fără a aștepta nimic în schimb poate fi înlocuitor al multor ore de tehnici.