Dacă nu poţi să spui Nu

Măştile noastre se întreţin cu multe „Da-uri” atunci când sufletul ar spune „Nu”.

Şi credem că nu avem de ales, că nu suntem atât de liberi încât să ne putem permite să spunem „Nu vreau”, „Nu-mi place”, că ne constrâng ceilalţi să facem şi să spunem multe „Da-uri”. Şi aşa şi este: nu suntem atât de liberi, nu până când nu începem să ne asumăm şi riscuri, când nu mai facem compromisuri, cel mai adesea guvernate de frici.

Gândim în termeni de consecinţe ale comportamentelor şi vorbelor noastre, ne temem de ceea ce ni s-ar putea întâmpla dacă am refuza să „zâmbim frumos”, să facem altora pe plac contrar a ceea ce simţim să facem. Întâi de toate, poate că nu suntem obişnuiţi să acordăm atenţie acestor „simţiri”, acele trăiri de dincolo de măştile pe care ni le punem pe faţă în societate. Nu ştim încă despre posibilitatea ca masca să devină de „nedeslipit”, nu ştim de faptul că neacordându-ne atenţie propriilor dorinţe şi sentimente, masca ajunge să doarmă cu noi, să devină constructorul priopriei nefericiri. Cum am putea fi liniştiţi când pemanent ne raportăm nu la ce am vrea noi să facem ci la cum credem vor alţii să facem? Cum să fim liberi cât timp ne conducem viaţa după principiul că ceilalţi ne vor aprecia nu pentru ceea ce suntem ci pentru ceea ce facem, spunem şi cum? Cum să fim împăcaţi cu noi cât timp nu am aflat încă cine suntem pentru că încă ne ascundem de noi, de ce ne dorim noi cu adevărat.

Când m-am gândit prima dată la nevoia mea de a face mai mult din ceea ce vreau eu mi s-a părut o utopie şi nu doar pentru că încă gândeam mult în termeni de consecinţe ci şi pentru că nu conştientizam cât de mult influenţează rezultatul aşteptat de mine tocmai acel „Nu” pe care îl striga sufletul meu şi pe care, desigur că tot din teama de a nu pierde ceva, de a nu dezamăgi pe cineva, nu numai că nu-l spuneam dar nici nu voiam să-l aud eu însămi.

Ne lăsăm păcăliţi că dacă vom face altcuiva pe plac asta ne va aduce un beneficiu şi poate că este aşa într-o oarecare măsură. Dar, mă întreb acum, cât timp ai putea să „mimezi” că jobul la care te duci dimineaţa te încântă dacă, de fapt, mergi acolo doar din frica de a nu pierde salariul? Cât timp îţi va face plăcere să mergi în concediu la munte dacă tu, de fapt, adori marea, dar partenerul tău s-ar simţi dezamăgit să afle că nu aveţi această pasiune în comun? Poate că suntem suficient de „rezistenţi” şi reuşim să ne prefacem un timp mai lung şi nu percepem şi efectele adverse ale jocului de rol pe care ne forţăm să îl desfăşurăm. Dar poate că aţi observat care este diferenţa dintre acel lucru pe care îl facem din toată inima şi acelaşi lucru făcut doar pentru că aşa credem că ar trebui făcut. Ai doilea e lipsit de suflet, de scânteie, de viaţă, e acel lucru care abia aşteptăm să-l terminăm, să scăpăm de el, e un act mecanic aproape pe care un robot l-ar putea imita în vremurile noastre. Când acel lucru e făcut pentru că aşa vrem, din toată inima, când la baza acţiunilor noastre stau intenţiile corecte, rezultatul lor este cu siguranţă cel optim şi are şi calitatea de a fi „viu”.

Toate se schimbă când începem să ne privim mai profund de măşti, fiecare moment în care conştientizăm ce simţim şi de ce ne temem să pierdem ceva aduce cu sine şi o eliberare. Nu spun că de mâine să ne aruncăm la gunoi toată viaţa, sau mai degrabă, nu spun că eu am făcut aşa. Eu mi-am dat timp să mă înţeleg, să mă observ, mi-am luat fiecare gând şi sentiment şi le-am privit atentă chiar dacă nu întotdeauna mi-a fost uşor să le privesc. Chiar dacă mi-a fost şi mie teamă că dacă aş refuza pe cineva care îmi era drag s-ar putea să pierd. Dar mi-am luat, pas cu pas, fiecare intenţie din spatele gândurilor şi comportamentelor mele şi le-am pus sub lupa adevărului, şi mi-am asumat câte un risc pe rând. Cred că încă mai am de înfruntat acest gen de risc, probabil că viaţa toată mai are să-mi arate multe despre mine. Am refuzat dar am făcut asta încercând să-l nu-l rănesc pe celălalt, în inima mea aducând şi intenţia corectă, pe lângă dragoste. Şi de câte ori am făcut astfel nu am pierdut nimic, poate că unii s-au mirat să afle că am alte scopuri sau dorinţe decât lăsasem până atunci să se vadă. Nu am pierdut nici când unii au dispărut din prejma mea şi am câştigat enorm cu cei care m-au înţeles, care au căpătat şi ei curaj să spună ce simt şi ce-şi doresc, am câştigat mai multe măşti în minus. Şi cred că acestea au făcut loc liniştii şi echilibrului şi multor momente în care, fără nici un motiv, zâmbesc.