Cum ne formăm în copilărie convingerile despre noi şi despre alţii

Eric Berne, celebru psihiatru şi psihoterapeut, întemeietorul ”Analizei tranzacţionale” a descoperit că fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor scenariul de viaţă care îi va guverna cursul general al vieţii.

El hotărăşte dacă va fi un învingător sau un învins, o persoană realizată sau un alcoolic condamnat; unora scenariul de viaţă le cere să aibă dezamăgiri repetate în dragoste, altora să eşueze în profesie, altora să câştige mulţi bani, să aibă o carieră înfloritoare, dar să fie nefericiţi, să nu se poată bucura în plan personal, să fie stresaţi, hipertensivi sau să fie condamnaţi la închisoare, altora să sufere invalidităţi cronice. Scenariul altora sfârşeşte prin depresie sau suicid.

Ce este extrem de interesant în teoria lui Berne, este influenţa părinţilor asupra deciziilor pe care le ia copilul prin modul în care îl cresc, în care îi satisfac nevoile copilului (încă din primele zile de viaţă aceştia transmit mesaje verbale şi non-verbale pe baza cărora copilul trage concluzii despre sine şi lume), cum se ataşează copilul de părinţi, prin felul în care îşi arată dragostea faţă de copil şi modul în care îl educă.

Totuşi, decizia copilului contează în final: de aceea, se întâmplă ca în cazul în care copiii trăiesc în acelaşi mediu, ei îşi pot crea scenarii de viaţă diferite. Berne relatează o poveste despre doi fraţi cărora mama le-a spus că vor sfârşi într-o casă de nebuni: unul a ajuns pacient într-un spital de boli mentale, celălalt a devenit psihiatru.

Şi mai interesant este că acest scenariu se poate schimba! Cei mai mulţi clienţi care apelează la psihoterapie îşi dau seama că ceva este în neregulă cu viaţa lor şi doresc o schimbare. Chiar dacă prin comportamentul nostru trăim în conformitate cu deciziile noastre timpurii, nu vom şti care este scenariul nostru de viaţă dacă nu căutam asta în mod deliberat: scenariul de viaţă se află în afara sferei conştiente. Ca adulţi vom interpreta realitatea astfel încât să corespundă scenariului nostru de viaţă.

Părinţii îşi programează copiii, transmiţându-le ceea ce au învăţat ei sau ceea ce cred că au învăţat. Dacă sunt învinşi le vor transmite programarea de învinşi, dacă sunt învingători, vor transmite acel gen de program. Programarea parentală stabileşte deznodământul, în bine sau în rău, însă copilul este deseori liber să-şi aleagă propria intrigă.

Prima programare a scenariului de viaţă are loc în timpul perioadei de alăptat. De obicei sunt scene între sugar şi mamă şi cu titluri de alăptare cum ar fi: “încă nu e timpul de alăptat, trebuie să respectăm ora”, “când bebele este pregătit”, “grăbeşte-te”, “ce se tot foieşte”, “ce minune de copil”, “cântec de leagăn”.

Ceva mai complicate sunt scenele corespunzătoare de baie: “hai să-l vezi ce drăgălaş e”, “grăbeşte-te odată”, “obraznicătură mică”, “dacă nu faci, te îmbolnăveşti”,  “bravo ţie”. Putem estima cu destulă acurateţe care vor fi învingătorii şi care vor fi învinşii. Cel căruia i se spune “ce minune de copil”, întărit doi ani mai tarziu de “bravo ţie” se va descurca de obicei mai bine decât: “ce te foieşti atât?”, întărit doi ani mai tarziu cu “hai mai repede, ce tot faci?”.

La începutul procesului de formare a scenariului de viaţă posedă deja anumite convingeri despre sine şi despre lumea înconjurătoare, certitudini pe care le va conserva fără îndoială toată viaţa şi care se pot rezuma în patru poziţii de viaţă:
1. Eu sunt OK
2. Eu sunt ne-OK
3. Tu eşti OK
4. Tu eşti ne-OK

Poziţia de viaţă reprezintă ansamblul de credinţe fundamentale pe care o persoană le are despre sine si despre alţii si pe care le utilizează pentru a-şi justifica deciziile si comportamentul.

Dacă combinăm aceste poziţii în toate modurile posibile, se obţin patru afirmaţii despre noi şi despre altii:  Eu sunt OK, tu eşti OK 2. Eu nu sunt OK, tu eşti OK 3. Eu sunt OK, tu nu eşti OK 4. Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK.

Cele patru poziţii de bază, de pe care se desfaşoară scenariile şi care programează persoana pot fi descrise astfel:
1) Eu sunt OK, Tu eşti OK- este o poziţie a succesului, relevă o mentalitate de câştigător; nevoile fiziologice şi emoţionale ale copilului au fost rezolvate şi relaţionarea sa cu cei din jurul lor este sănătoasă, reală. În familii unde relaţionarea în cuplu este sănătoasă, unde părinţii sunt preocupaţi de satisfacerea nevoilor copilului (nu a dorinţelor, ci a nevoilor reale), copilul are posibilitatea să se dezvolte emoţional şi personal, având încredere în sine, dar şi în ceilalţi, îndeosebi în părinţi.
În terapie este poziţia însănătoşirii, cea mai potrivită pentru o viaţă decentă.
2) Eu sunt OK, Tu eşti ne-OK - este poziţia aroganţei : eu sunt deştept, ceilalţi sunt proşti, fraieri: în acest scenariu, persoana se raportează la lume cu frustrare şi mânie, blamează, nu are încredere în ceilalţi; este lacomă de putere, insensibilă şi agresivă în relaţie cu ceilalţi, deoarece a fost tratată în copilărie cu ironie şi indiferenţă. Este poziţia mediocrilor, iar din punct de vedere clinic este paranoidă. În relaţii, poate lua forma abuzivă, de agresor şi victimă, unde unul din parteneri consideră că are întotdeauna dreptate, iar celălalt este de vină întotdeauna. Sunt cei care-şi dispreţuiesc partenerul de viaţă, fac crize de furie învinuindu-l pe celălalt de motuvul furiei sale, îşi concediază angajaţii pe motive nejustificate sau nu au deloc încredere în subalterni. Găsesc defecte celorlalţi, duşmanilor lor reali sau imaginari. Chiar dacă cealaltă persoană încearcă să facă pe plac celei care se consideră OK, relaţia nu poate evolua, este tensionată, este umbrită de frica celui ne-OK de a greşi (atât în relaţii de cuplu, cât şi în relaţii profesionale - şef - subaltern) .
3) Eu sunt ne-OK, Tu eşti OK - reprezintă un scenariu de viaţă depresiv, persoana care experimentează această poziţie este inadaptabilă, temătoare, are un comportament defensiv şi neputincios, poate ajunge la nevroză, deoarece nu i-au fost îndeplininite nevoile de bază în copilărie. Această poziţie este o autoînjosire transmisă copiilor. Este poziţia celor care spun mereu : ”O, dacă” sau ”Ar fi trebuit să..”.
4) Eu sunt ne-OK, Tu eşti ne-OK este o poziţie care exprimă inutilitatea, lipsă de speranţă şi zădărnicie şi este specifică persoanelor psihotice, care au primit în copilărie doar răspunsuri şi reacţii extrem de negative (abuz fizic şi emoţional, traume, părinţi cu comportamente agresive şi iresponsabile faţă de copii) . Din punct de vedere clinic, este poziţia schizoid sau schizofrenică:”De ce nu? De ce să nu te sinucizi? ”.

Aceste poziţii sunt universale în rândul întregii omeniri. Berne consideră că poziţia e adoptată în copilăria timpurie (3-7 ani) pentru a justifica o decizie bazată pe o experienţă anterioară. Prin urmare prima dată apar deciziile timpurii, iar poziţia de viaţă e hotărâtă mai târziu în copilărie, pentru a face ca lumea să pară că justifică ceea ce s-a decis anterior.

În analiza tranzacţională, se consideră că poziţiile de viaţă pot fi schimbate atât în timpul terapiei, cât şi sub acţiunea factorilor externi.

Pentru a realiza pe deplin potenţialul uman de oameni maturi este nevoie ca persoana să reactualizeze strategiile stabilite în copilărie, să-şi dea seama că ele nu mai sunt funcţionale acum, în viaţa de adult, că sunt nişte pattern-uri care blochează în a obţine ceea ce îşi doreşte de la viaţă şi să le înlocuiească cu altele noi care să funcţioneze şi să-i dea libertatea de opţiune.