Cum îmi dau seama că am nevoie de psihoterapie?

A intrat în cabinet o doamnă care părea să aibă în jur de 50 de ani, cu o privire caldă dar un pic neîncrezătoare, mi-a zâmbit când am invitat-o să ia loc unde dorește dânsa și primele cuvinte au fost:

"Mi-a făcut băiatul programare la dumneavoastră dar eu vreau să vă spun că nu am înțeles de ce a insistat el să facă lucrul acesta. Cum îmi dau eu seama că am nevoie de psihoterapie?"

I-am raspuns: "Primul lucru pe care trebuie să îl cunoașteți despre cum decurg lucrurile în cabinet este acela că răspunsurile o să vi le găsiti singură, eu fiind aici doar pentru a vă susține în acest demers. Iar întrebarea dumneavoastră este una cât se poate de pertinentă. Haideți să aflăm împreună acest lucru. O să încep prin a vă adresa o întrebare: Cine este, pentru dumneavoastră, cea mai importantă persoană pe lumea aceasta?"

Răspunsul a venit promt: "Baiatul meu!".

"Si următoarele trei?",

"Oh! Nepoțeii mei (am doi nepoței, baieței ). Și soțul, bineînțeles."

"Și dumneavoastră, unde sunteți? Nu credeți că meritați să vă aflați pe primul loc? O să vă întreb altfel, ca să mă fac mai bine înțeleasă. Vă propun să luăm o situație ipotetică în care sunteți răcită ca urmare a faptului că nu ați dat destulă importanță frigului de afară și sensibilității pe care o aveți la rece. Cum puteți să răspundeți imediat la orice nevoie a băiatului dumneavoastră, dacă sunteți bolnavă și nevoită să stați în pat? Cum mergeți să le duceți nepoțeilor jucărele și să vă bucurați de bucuria lor dacă nu aveți nici cum să ieșiți din casă? Iar soțul dacă are nevoie de un pahar de apă, cum i-l oferiți dacă dumneavoastră nu vă puteți ridica? Mai mult de atât, dacă ne referim la partea psihologică, în situația unei răceli datorită căreia faceți și febră știți că nu mai aveți același chef de viață, nu mai aveți dispoziția necesară să fiți zâmbetul din viața celorlalți și cu atât mai puțin să veniți cu soluții la întrebările celor mai tineri care se bazează pe experiența de viață pe care o aveți! Așadar cred că puteți fi de acord cu mine că, atât fizic cât și psihic, trebuie să fiți sănătoasă pentru a putea să îi ajutați pe cei dragi, trebuie să aveți prima oară grijă de propria persoană pentru a avea posibilitatea să aveți grijă mai apoi de toți cei dragi pe care mi i-ați enumerat. Dacă o eventuală răceală vă supără sau sunteți tristă chiar și aparent nejustificat (ca o mică paranteză, nimic nu este nejustificat - orice trăire pozitivă sau negativă are un punct de plecare în psihicul nostru ) nu puteți vedea facil soluțiile, nu vă vor veni cele mai bune idei în varii situații, pentru că o astfel de stare de discomfort pur și simplu ține creierul atent doar la ea, fiind foarte dificil să facem abstracție de ceea ce simțim. Este ca și când am privi doar într-un punct având capul în jos, acoperit de un văl; dacă nu îl ridicăm nu avem cum să vedem marea posibilitate de oportunități din jurul nostru.

Concluzionând, înțelegeți că sunteți îndreptățită să vă acordați atenție maximă, că sunteți (dacă vreți să ne exprimăm astfel ) datoare să aveți grijă de propria persoană în totalitatea ei, atât fizic cât și psihic și să vă iubiți, pentru a putea da mai departe iubire? Nu vreau să înțelegeți greșit. Iubirea de sine este benefică, căci nu putem să dăruim ceva ce nu conținem; dacă nu știm cum este să ne iubim pe noi este dificil să știm cum să îi iubim corect pe ceilalți. Iar acest lucru se învață încă din copilărie: dacă părinții au grijă ca stima de sine a copilului să fie așa cum trebuie, dacă îl laudă atunci când face lucrurile corect și îl asigură de iubirea lor necondiționată, copilul va crește învățând ce este iubirea. Acesta în antiteză cu un copil bătut și apostrofat neîncetat care va învăța că nu este destul de bun pentru a fi iubit și ca atare nu va avea imaginea corectă a iubirii, va încerca să își demostreze sieși că există alți copii mai nevrednici decât el de a primi iubire și probabil va face tot felul de răutăți celor cu care își permite, tocmai pentru a se simți oarecum superior acestora. Dar aceasta este o altă discuție mult mai amplă. Dacă vreți, putem apela inclusiv la citate din Biblie: "Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!". Cred că exact despre felul acesta de iubire se vorbește și acolo și este clar că trebuie să mă iubesc pe mine mai întâi, aceasta însemnând să mă respect, să am grijă de mine, să fiu atentă la mine și la nevoile mele, pentru a putea să fac același lucru cu cei dragi sau chiar cu oricine din jurul meu. Mai avem exemple și în înțelepciunea populară: "Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!". Aceasta înseamnă din nou, să mă cunosc, să știu ce îmi face sau nu bine și apoi să am destulă iubire și respect cât să aplic toate acestea la oamenii din viața mea. Și revin la prima întrebare: cine trebuie să fie cea mai importantă persoană pentru dumneavoastră?" Privirea doamnei spunea totul: de la uimire până la înțelegere deplină.

"Mai spun ceva si apoi revenim la întrebarea dumneavoastră. În viață totul se bazează pe cunoaștere: cunoașterea ne dă putere, ne oferă posibilitatea de a reacționa în cunoștiință de cauză de așa manieră încât să nu ne rănim nici pe noi nici pe altcineva. Ca exemplificare: în trecut oamenii aduceau jertfe zeităților atunci când fulgera pentru că nu înțelegeau ce este acela un fulger și neștiind, atribuiau unui zeu mânios atât sunetul tunetului cât și fulgerul în sine. Doar că, între timp, am aflat care este fenomenul, ni l-am explicat și am inventat paratrăsnetul iar în prezent nu mai aducem diverșilor zei osanale atunci când fulgeră. Aceasta este cunoșterea. Iar cunoșterea de sine nu face excepție. Dacă ne aplecăm asupra noastră și ne înțelegem reacțiile, ne dăm voie să ne acceptăm așa cum suntem și să ne iertăm pentru eventualele noastre greșeli, atunci vom avea puterea de a-i ierta și pe alții și de a păși în viață mai liniștiți și mulțumiți de noi. Singurul impediment care poate apărea este subiectivismul, pentru că fiecare dintre noi trăim mai mult sau mai puțin conștient într-o lume proprie ("o lume mică de se măsură cu cotul" dacă privim de undeva de sus, din perspectiva unui geniu ca Eminescu ) și, ca urmare, suntem subiectivi. Nu este un lucru imposibil dar avem nevoie de multă răbdare și mult exercițiu pentru a încerca sa fim obiectivi cu propria persoană și cu toți ceilalți.

Și așa ajungem de unde am plecat: dacă ne acordăm beneficiul de a fi atenți cu prioritate la propriile nevoi și conștientizăm în felul acesta, la un moment dat, că avem o problemă, spre exemplu nu putem să ne decidem referitor la o situație majoră din viața noastră (în ciuda obiceiului pe care îl avem de a gândi că putem rezolva totul singuri ) după ce am epuizat toate ideile, putem apela la un specialist care are nu doar exercițiul ci și datoria de a fi obiectiv și imparțial și care ne poate fi alături, cum am mai spus, în ceea ce ne-am propus să obținem: cunoașterea de sine (bineînțeles că există și situații mult mai dureroase datorită cărora oamenii ajung într-un cabinet psihologic, dar nu este cazul de față ). Și acum vă adresez eu întrebarea dumneavoastră: credeți că aveți nevoie de terapie? Iar dacă răspunsul este pozitiv, ce anume vă nemulțumește în acest moment?"….. A urmat un număr de ședințe…