Ce nevoi au copiii? Rolul părinţilor în satisfacerea acestor nevoi

Atunci când întrebăm părinţii ce nevoie are copilul lor, mulţi părinţi răspund: are nevoie de hrană, de atenţie, are nevoie ca ambii părinţi să fie lângă el, are are nevoie de disciplină. A înţelege care sunt nevoile copiilor şi a ne ocupa de satisfacerea acestora înseamnă nu numai o responabilitate a părinţilor, dar şi un mod de a creşte copii sănătoşi din punct de vedere emoţional, copii care să aibă relaţii bune cu cei din jur, care să poată să-şi folosească potenţialul şi capacităţile odată deveniţi adulţi.

Iată câteva dintre răspunsurile care ne pot ajuta în înţelegerea responsabilităţilor pe care le avem ca şi părinţi faţă de un copil, plecând de la teoria piramidei nevoilor a lui Abraham Maslow:
1. Nevoia de supravieţuire: copilul are nevoi de bază ca apa, mâncarea, somnul, respiraţia; probabil că majoritatea părinţilor asigură aceste nevoi, cu excepţia părinţilor care işi dau copiii în grija statului;
2. Nevoia de siguranţă: copilul are nevoie să fie protejat, recunoscut, iubit necondiţionat, să poata iubi şi mai ales să poată fi înţeles, să se poată exprima în faţa celorlalţi şi mai ales a părinţilor şi să fie ascultat cu adevărat; mult prea adesea deşi părinţii îşi iubesc copiii, aceştia percep această iubire ca fiind condiţionată: ”dacă nu faci asta, mă supăr.. .” (şi-atunci copilul gândeşte că dacă nu face aşa cum spune mama, nu va mai fi iubit);
3. Nevoia de socializare şi de a aparţine unei familii, unui mediu, unui ansamblu de credinţe (cum ar fi religia, etc) . Sunt cunoscute studiile în care copiii abandonaţi, care nu au crescut în cadrul familiei au avut o încetinire în dezvoltare.
4. Nevoia de recunoaştere şi de participare (să fie implicat, să coopereze, să facă singur lucruri de care să fie mândru, să-şi folosească creativitatea) . Când un copil se simte recunoscut, confirmat, în el se dezvoltă o infinitate de lucruri noi, dincolo de competenţele obişnuite. Nevoia de a fi recunoscut prevalează uneori asupra necesităţii supravieţuirii. Pentru a exista, nevoia noastră esenţială de căldură, afecţiune, trebuie să fie recunsocită, înţeleasă, satisfăcută.
5. Nevoia de diferenţiere: ”Sunt unic şi tot ceea ce simt îmi aparţine.” Copiii au propriile gânduri, propriile sentimente şi emoţii, că nu este nevoie să fie ”ca ceilalţi”, cum de multe ori chiar societatea încurajează acest lucru.
6. Nevoia de a evolua: ”Ceea ce este bun la un moment dat poate să se dovedească mai apoi insuficient”. Această nevoie completează nevoia de diferenţiere. E un aspect sensibil, mai ales după fiecare criză a dezvoltării. În adolesecenţă, de exemplu, există în aceeaşi măsură nevoia de autonomie şi independenţă, nevoia de proximitate şi îngrijire.
7. Nevoia de actualizare: ”Trăiesc în plin prezent, chiar dacă sunt detaşat de trecutul meu şi neliniştit pentru viitor. ”
8. Nevoia de armonizare, de reîntregire: ”Dincolo de conflictele mele, de contradicţiile mele, de rezistenţele mele, trebuie să fiu în acord cu diferitele mele părţi, trebuie să mă simt întreg. ”

Adulţilor le revine sarcina de a veghea la satisfacerea acestor nevoi şi nu la îndeplinirea unor dorinţe care adesea le maschează şi le deformeză. Dorinţei îi este specifică necesitatea de a fi înţeleasă, împărtăşită. Atunci când un copil îi spune tatălui : ”Tată, aş vrea o casă mai mare, cu loc de joacă, să ne putem juca împreună”, nu presupune ca părintele să răspundă : ”Dar ştii că deja avem datorii din cauza casei în care locuim”, ci ca acesta să înţeleagă mesajul conţinut de dorinţă. Dorinţele se diferenţiază de nevoi prin aceea că pot fi exprimate şi pot fi împlinite în registrul imaginarului.
” Vrând să fac nu ştiu ce lucru bun pentru ea, adică pentru mine, am uitat să ascult ce era bun pentru ea” (o mamă vorbind despre relaţia cu fiica ei).
Pentru a reuşi să îndeplinească aceste nevoi ale copilului, părinţii sunt responsabili de calitatea comunicării cu aceştia. Cei mai mulţi copii, chiar şi cei foarte mici (în măsura în care suntem pregătiţi să acceptăm acest fapt) sunt foarte activi în formularea cererilor lor, în a-şi afirma exigenţele de îmbunătăţire a relaţiei propuse, a calităţii comunicării pe care vor să o aibă cu cei din jurul lor.

Îşi vor folosi toată energia pentru a face înţeles lucrul pe care-l aşteaptă, în termeni de existenţă şi de siguranţă a calităţii unei relaţii. Dar lumea adulţilor se concentrează adesea în jurul copilului în termeni de intenţionalitate, de bune intenţii, de dorinţe binevoitoare fără ai înţelege aşteptările existenţiale. Să fii alături de copilul tău de-a lungul dezvoltării înseamnă adesea renunţare, depărtarea de planurile făcute, de propriile dorinţe, pentru a-l însoţi pe copil acolo unde este el, acolo unde alege să se dezvăluie.

Miza fundamentală pentru orice copil, pentru orice fiinţă care vine pe lume este să Existe = să iasă din copilul imaginar purtat în gând de părinţii săi. Să fie recunoscut aşa cum este, să fie acceptat necondiţionat, să nu-i fie teamă ca va fi respins, abandonat dacă nu se conformeză aşteptărilor, aceasta ar fi una din necesităţile fundamentale de la începutul existenţei (”Nu sunt copilul imaginar pe care vi l-aţi fi dorit. Nu sunt copilul model la care visai la vârsta când te jucai cu păpuşa. Nu sunt băiat, sunt fată, chiar dacă ţi-ai dorit să ai un băiat”) .
Viaţa unor copii, dar şi a unora dintre părinţi, seamănă uneori cu o luptă fără sfârşit, în care fiecare încearcă să impună, să scape, să echilibreze, să influenţeze sau să se supună influenţei alcuiva.

Mult prea adesea, din păcate, ne educăm copii ţinând seama de dorinţele şi temerile noastre legate de ei, în loc să-i educăm urmărindu-le adevăratele nevoi.

Dacă i-am permite copilului să-şi păstreze originalitatea, unicitatea, dacă nu l-am obliga să gândescă la fel cu cei din jurul său – părinţi sau învăţători, fraţi, surori - odată crescut mare, ar avea mai multă încredere în sine, ar îndrăzni să-şi trăiască viaţa în felul propriu şi ar gândi singur, fără a simţi nevoia de a se raporta la un şef, un model, o opinie, să-şi folosească pe deplin potenţialul şi capacităţile proprii.