Becul trebuie sa vrea sa se schimbe

In urma cu mai multi ani circula un banc, cum ca un psiholog schimba un bec numai daca acesta vrea sa se schimbe (sau, becul se va schimba atunci cand va fi el pregatit). Efectul comic e furnizat de faptul ca succesul psihoterapeutic s-ar agata de unele „mofturi”: motivatia clientilor. Se insinueaza ca se astepta prea mult din partea acestora din urma. De ce, daca psihoterapia este atat de eficienta, sa nu se treaca peste obstacole precum lipsa de motivatie si initiativa? In definitiv, in modelul medical, motivatia pacientului nu pare atat de relevanta. Multe abordari terapeutice, unele foarte la moda, incearca sa scape de aceste „inconveniente”, lasand in plan secund aportul si initiativa clientilor in timpul sedintelor de psihoterapie, accentul fiind pus mai ales pe competenta terapeutului si eficienta metodei. Dupa ce clientul si-a expus problema, se face o conceptualizare si este aplicat „algoritmul”. Daca ceva nu functioneaza este revazuta metoda. Este o greseala comuna, mai ales a terapeutilor incepatori, sau a celor focusati pe tehnici, sa se responsabilizeze excesiv pentru „esecul” sau lipsa de progres a unor terapii. Fiind atat de absorbiti de aplicarea teoriei (pe care o cred imbatabila), sau de propria prestatie, uita un fapt esential: clientul este adus in terapie de nevoia lui si nu de cea a terapeutului. Initiativa ii apartine, precum si motivatia.

Unii terapeuti, in special cei de procupati de stabilirea de agende si interventii structurate, transforma psihoterapia in scopul lor personal. Isi inchipuie, in naivitatea lor ca, daca vor face ceea ce trebuie, cu siguranta terapia va avea succes si clientul va fi vindecat. Nimic mai putin adevarat. Psihoterapia nu este o relatie intre o persoana care comanda/dispune si una care executa; intre o persoana care preda tehnici sau informatii si o alta persoana care isi insuseste si aplica aceste tehnici. Terapeutul nu poate declansa schimbarea, ci o poate doar facilita. Daca balanta se inclina mult in favoarea directivitatii terapeutului, atunci terapia rateaza mult din ceea ce ar putea reprezenta pentru client si se reduce oarecum la un act medical-didactic. De aceeasi meteahna pot suferi si psihoterapeutii din alte orientari, cei care isi inchipuie ca e rolul lor sa salveze pe toata lumea, sau cei care se autoevalueaza excesiv.

Clientul trebuie asistat si respectat in decizia lui, inclusiv in aceea de a nu se schimba. Schimbarea de calitate nu se realizeaza prin contrangere si complianta, ci prin facilitare, constientizare si suport de specialitate. Sigur, uneori terapeutul trebuie sa intervina mai decis, uneori trebuie sa fie sa fie, cum zicea John Riskind, putin mai incapatanat decat clientul, sa ofere o oarecare structura si drectie si asa mai departe. Insa, toate acestea nu sunt regula, ci sunt folosite intr-un cadru general caracterizat prin cooperare si invitatie la explorare si dialog. Psihoterapia se aseamana mai degraba cu o relatie antrenor-sportiv. Succesul in competitie nu depinde doar de aportul antrenorului, sau doar de cel al sportivului, ci este un rezultat al ambelor.  Intrucat clientul are vointa, motivatie si initiativa proprie, succesul, ca si esecul nu este doar al terapeutului ci al aliantei dintre client si terapeut. Da, asta poate face mai dificil ca un terapeut sa-si evalueze, sau delimiteze contributia, asa cum ii poate si indulci „esecul”. Insa premisele succesului trebuie stabilite in functie de alianta dintre cei doi si nu doar in functie de un singur factor.

Intr-adevar, clientul trebuie sa vrea sa se schimbe. Daca nu, lipsa lui de motivare poate fi explorata, dar schimbarea nu-i poate fi impusa, oricat de bun (intentionat) ar fi terapeutul. Sunt destul de suspicios cu privire la demersul motivator al unor terapeuti prea zelosi; nu se stie exact unde se termina motivatia lor si incepe cea a clientului... In principiu, o persoana nu are nevoie sa fie motivata de catre altcineva, ci sa fie ajutata sa isi gaseasca motivatia proprie, ceea ce nu e chiar acelasi lucru. Nevoia de a-l schimba pe celalalt poate fi si o chestiune de orgoliu, sau consecinta nevoii de a vrea sa (-ti) demonstrezi ceva. Intr-un fel, fiecare isi ia din terapie ceea ce are nevoie. Daca o persoana abandoneaza terapia, sau nu progreseaza suficient, nu este neaparat din vina terapeutului, ci, poate ca, la momentul respectiv asta este tot ceea ce (se) poate face.

Daca este nevoie ca clientul sa vrea sa se schimbe, asta nu inseamna ca psihoterapia nu functioneaza (sau ca e prea pretentioasa), ci ca demersul terapeutic trebuie sa fie sustinut din ambele sensuri. In acelasi fel, daca clientul vrea sa se schimbe, asta nu inseamna ca problema este deja rezolvata, nemainecesitand interventia terapeutului.