Atacurile de panică - cum le recunoaştem şi cum procedăm

Oricine a avut vreodată un atac de panică ştie că acesta apare pe neaşteptate în cele mai ciudate şi nepotrivite momente, iar felul în care ne face să ne simţim ne sperie îngrozitor de tare.

Cum recunoaştem un atac de panica?
Atacurile de panică se manifestă diferit în funcţie de fiecare persoană, însă unele simptome pot fi asemănătoare. De exemplu, o persoană ar putea simţi palpitaţii puternice, greaţă, senzaţie de leşin, pe când o altă persoană ar putea simţi o senzaţie de plutire, greutate a corpului şi ameţeală.

De obicei atacurile de panică apar în momente în care avem deja o doză considerabilă de stres (în timp ce conducem, în timp ce stăm la o coadă, în timpul serviciului) .

Majoritatea reacţiilor oamenilor în momentul în care au un atac de panică sunt caracterizate de teamă şi gânduri precum „Ceva nu e în regulă cu mine”, „Îmi e teamă că am să fac un infarct”, sau „Simt că înnebunesc”. Acestea sunt gânduri normale fiindcă încercăm să dăm sens unei senzaţii necunoscute de noi până în acel moment, iar senzaţia nu e tocmai plăcută.

Ce sunt atacurile de panică?
Cred că e foarte important să lămurim de la început că atacurile de panică nu sunt o manifestare a unei boli cronice, nu reprezintă simptome ale „nebuniei” şi nu ne pot omorî. Atacurile de panică reprezintă manifestarea fizică a unor trăiri afective puternice acumulate de-a lungul timpului şi neexprimate la momentul potrivit, cum ar fi o tristeţe profundă faţă de pierderea unei persoane / loc de muncă / locuinţă ş.a., furie puternică faţă de o persoană / experienţă care a atacat integritatea personală, ruşine sau vinovăţie.

Simptomele unui atac de panică nu sunt întâmplătoare, ci îşi au rădăcina tot în labirintul experienţelor noastre pe care le-am integrat în plan conştient şi inconştient. De exemplu, dacă cineva are un atac de panică manifestat prin palpitaţii puternice şi gândul morţii iminente prin infarct, e foarte posibil să se fi întâlnit pe parcursul vieţii cu pierderea unei persoane dragi care a suferit un atac de cord, iar moartea acestuia să îi fi generat o teamă de moarte prin infarct miocardic. La fel poate fi şi în cazul senzaţiilor de sufocare în spaţii închise - cu siguranţă aceste persoane au văzut/ auzit de trăirile unei persoane care a suferit o moarte prin înec/sufocare.

Atacurile de panică apar în general într-o perioadă din viaţă caracterizată de schimbare în plan personal sau profesional, de exemplu cineva îşi poate pierde locul de muncă prestigios, locuinţa la care ţinea, sau are un set nou de responsabilităţi, la locul de muncă sau acasă, ce îl / o pot speria.

Ceea ce este cel mai dificil în cazul unor atacuri de panică, nu este neapărat atacul în sine, ci teama continuă că atacul poate să reapară. Această teamă ne face să evităm situaţiile, locurile şi persoanele care ne pot genera teamă / disconfort, tocmai pentru a evita apariţia unui nou atac de panică. Această „fugă de viaţa reală” poate genera multe regrete şi sentimente de neîmplinire, sau chiar depresie.

Cum procedăm atunci când avem atacuri de panică?
Cu toate că primul gând de multe ori este „Trebuie să mă lupt singur cu asta” sau „Nu sunt suficient de puternic dacă nu trec singur prin asta”, în cazul atacurilor de panică, la fel ca în cazul depresiei, nu e nevoie să ne luptăm singuri. E foarte important să avem pe cineva alături care să ne încurajeze şi să ne susţină în momentele grele, oferind înţelegere pentru situaţia dificilă în care ne aflăm. Psihoterapia poate ajuta considerabil la eliminarea atacurilor de panică din viaţa persoanelor şi în plus poate ajuta la evitarea reapariţei lor. Prin intermediul psihoterapiei persoanele ce au atacuri de panică pot înţelege cauzele care au condus la apariţia atacurilor şi pot face faţă situaţiilor ce provoacă teamă sau stres.

Unele dintre tehnicile utilizate pentru persoanele cu atacuri de panică sunt: controlul ritmului respiraţiei (10-12 respiraţii profunde / minut), concentrarea atenţiei asupra corpului şi a senzaţiilor din corp (scanare corporală - body scan), creşterea nivelului de conştientizare şi ancorarea în prezent (minfulness) şi înţelegerea originilor temerilor şi senzaţiilor corporale.