ADHD: exista o disfunctie a comunicarii in privinta optiunilor terapeutice actuale?

Azi diagnosticul unor tulburari mintale a devenit o marfa profitabila la nivel mondial si exista cateva situatii in care vanzarea bolii e vectorul esential prin care ajung pe piata mai multe pastile.
ADHD e poate cel mai bun exemplu in acest sens. Crudul paradox al unei concentrari exagerate pe aspectele medicamentoase ale ADHD e faptul ca in aceasta situatie multe dintre persoanele ce ar putea beneficia cu adevarat de ingrijiri ale sanatatii psihice sunt neglijate.

Precum religiozitatea in exces poate deveni ‚opiumul poporului’, in mod similar utilizare in exces a psihostimulantelor poate sa devina opiumul familiilor, un puternic sedativ cultural, educational sau moral. In ADHD, pe nesimtite, abordarea reductionista pe initierea terapiei medicamentoase castiga tot mai mult teren iar acest aspect este relevat de ultimele studii ce evalueaza raportul existent intre interventiile psihologice si cele medicamentoase.

ADHD este una dintre tulburarile de neurodezvoltare ce este asociata adesea cu un diagnostic eronat. Ratele atat de variabile ale prevalentei ADHD in diverse tari sustin atat existenta unui deficit in comunicarea si agreerea unor criterii comune de diagnostic cat si cat de mult e influentata prevalenta ADHD de diferentele culturale. In viziunea diagnostica actuala, copilul cu ADHD este adesea evaluat izolat si nu in relatie cu cei care au grija de el, cu cei ce il educa.
El poarta adesea singur responsabilitatea simptomatologiei sale comportamentale, bifate frecvent intr-un test ce tine prea putin cont de contextele de aparitie si nivelul conflictelor functionale declansate.

Chestionarele standardizate de interviu pentru ADHD sunt utile, insa au o deficienta semnificativa, aceea ca nu surprind relatia bidirectionala prin care persoana ce prezinta o suspiciune de ADHD realizeaza comunicarea cu cei din jurul sau, aspect crucial in evaluarea psihologica.

Pentru unele familii chiar si un diagnostic nespecific de ADHD vine ca o usurare, deoarece adesea sistemul familial se adapteaza in jurul unui ‘membru bolnav’, al unui ‘tap ispasitor’ ce mentine un echilibrul relativ acceptabil al comunicarii familiale, o homeostazie a sistemului.
Pentru pastrarea unor comportamente de ‚echilibru acceptabil’, in fiecare familie, pe langa valorile ce sunt exprimate constient si recunoscute, exista si anumite norme care sunt nerostite dar acceptate tacit si o comunicare specifica despre felul in care se comunica in familie, numita de psihologi metacomunicare.

Cand structurile familiale sunt prea putin flexibile, sau chiar inflexibile, sunt adesea evitate discutiile despre nevoile nesatisfacute, sau despre felul in care membrii interactioneaza, ceea ce duce la acumularea de frustari si in cele din urma la tulburari comportamentale. In astfel de situatii, iesirea din cercul vicios al comunicarii disfunctionale, ce nu permite schimbarea, se poate face in special prin intermediul metacomunicarii, al discutiilor despre felul in care se comunica in sistemul familial, despre modul in care pot fi modificate regulile de comunicare ale sistemului.

In cazul simtomatologiei de tip ADHD, in practica nu rareori se intampla ca psihoterapia sa fie considerata o optiune secundara tratamentului medicamentos, care e mai simplu de introdus si nu implica un angajament pe termen mai lung din partea parintilor. Ca atare unii medici renunta sa recomande familiei interventia nonfarmacologica, ca urmarea a unei comoditati in procesul de comunicare sau din alte considerente.

Un studiu al Academiei Americane de Pediatrie (AAP 2013) constata cu amaraciune ca 9 din zece medici specializati in tratarea afectiunilor neuro-comportamentale nu urmeaza ghidurile AAP pentru diagnosticarea si tratarea ADHD la copii. In plus, unul din cinci specialisti in ADHD recomanda tratamentul medicamentos prea devreme, sau un alt tip de medicatie decat cel sugerat de ghidurile APA. Specialistii americani subliniaza azi astfel nevoia ca parintii sa incerce tratamentul prin psihoterapie comportamentala ca interventie de prima linie in ADHD si sa rezerve tratamentul medicamentos doar in cazul in care psihoterapia comportamentala nu a dat rezultate.

In Septembrie 2014, JAMA Paediatrics publica o prima documentare a variatiilor considerabile in ceea ce priveste raportul dintre utilizarea psihoterapiei si a medicatiei pentru controlul simptomelor ADHD. In medie, mai putin de un sfert dintre copiii diagnosticati cu ADHD au beneficiat de psihoterapie in anul in care le-a fost administrata medicatia, 13% dintre ei au beneficiat de patru sesiuni de interventie psihoterapeutica si doar 7% de opt sau mai multe interactiuni psihoterapeutice.

Chiar daca medicamentele pot fi eficace in reducerea simptomelor ADHD, situatia actuala nu sugereaza ca parintilor le sunt comunicate suficient aspectele ce tin de posibilele efecte adverse, cum ar fi cele cardiovasculare, cresterea riscului pentru alte conditii psihiatrice sau riscul convulsivant pentru psihostimulante.
Disfunctionalitatea comunicarii pare prezenta si in ceea ce priveste posibilitatea tinerilor de a abuza de medicatia psihostimulanta prescrisa – raportul Express Script 2014 estimand ca unul din opt tineri au abuzat sau utilizat necorespunzator medicatia prescrisa.

In pofida restrictiilor date de efectele secundare, de interactiunile medicamentoase sau potentialul abuz, in pofida nivelului modest de control al simtomatologiei si indicatiilor care sugereaza ca terapia farmacologica sa fie abordata intr-o etapa secunda, medicatia psihostimulanta ramane din pacate prima linie terapeutica in majoritatea cazurilor de ADHD.
Desi nu sunt studii care sa evidentieze cat la suta dintre pacientii cu ADHD din Romania beneficiaza de servicii de psihoterapie, putem presupune ca procentul este semnificativ sub cel din SUA (citat mai sus in aceasta evaluare) . Este astfel de presupus ca atentionarea facuta de expertii americani in privinta subutilizarii beneficiilor psihoterapiei in ADHD poate fi luata in considerare si la noi in tara.