Accidentele rutiere: de la traumă psihică la vindecare

Studiile psihologice despre persoanele care au suferit răni fizice și psihice în urma unui accident de mașină au descoperit anumite valențe care merită luate în considerare atunci când se face evaluarea unei persoane care a suferit un accident de mașină.

S-a constatat că victimele accidentelor de mașină au scoruri înalte de evitare, comparabile cu cele raportate de supraviețuitorii de traume ca incendii (McFarlane, 1988b) sau mai multe împușcături (Creamer, Burgess, si Pattison, 1992). Acest nivel ridicat de stres posttraumatic indică faptul că mulți pacienți prezintă simptome de bază ale Tulburării de Stres Posttraumatic în perioada imediată unui accident de mașină. Mai mult, o treime dintre pacienți au raportat niveluri extreme de anxietate. Deși cele mai multe victime par să se adapteze la trauma lor, la câteva luni de la externarea din spital, un procent mai mare de pacienți au experiențe de anxietate, intruziuni, simptome de evitare. Un aspect ar fi și faptul că amintirile traumei joacă un rol important în existența sau nu a amintirilor intruzive. S-a constatat că cei care nu își mai amintesc evenimentul în urma lovirii la cap au șanse mai puține de a experimenta flashback-uri și coșmaruri. (Journal of Traumatic Stress, Vol. 9, No. 2, 1996 Initial Posttraumatic Stress Responses Following Motor Vehicle Accidents Richard A. Bryant I and Allison G. Harvey).

Într-un studiu pilot pe 15 victime rănite grav în urma unui accident de mașină, urmăriți de la 9-10 săptămâni de la accident până la 9 luni, doar 6 au fost diagnosticați cu PTSD. În două cazuri aceștia nu au putut fi diagnosticați decât după 3- 6 luni, iar într-un caz simptomele intruzive și de excitare nu au fost imediat explicabile ca o manifestare a PTSD din cauza unei greșeli în care inițial se credea că pacientul nu a fost conștient la momentul accidentului. Descoperirile sugerează că simptomele de evitare în PTSD poate interfera cu diagnosticul (Ei au părut a fi foarte reticenți în a vorbi despre traumă și au negat că accidentul ar fi avut un efect emoțional asupra lor.)

Malt (1988) a efectuat primul studiu longitudinal al populației de victime ale accidentelor civile. El a selectat aleatoriu 107 adulți aduși la un spital regional pentru leziuni. Pacienții au fost examinați în timpul spitalizării și au răspuns unui pachet de chestionare trimise prin poștă la 6-9 luni de la accident. Al treilea și ultimul follow-up realizat a fost de la 16 la 51 de luni de la accident și a constat dintr-o combinație de chestionare trimise prin poștă și interviuri clinice directe. Malt a fost capabil de a detecta debutul de PTSD în doar un singur caz, folosind criteriile DSM III. Alți trei pacienți au dezvoltat o tulburare de anxietate atipică. Malt a concluzionat că PTSD a fost întâlnit foarte rar ca urmare a unui accident de mașină. Trebuie notat totuși, că aproximativ 14% dintre pacienții săi au avut pe subscala evitare (IES) (Zilberg et al., 1982) 20 de puncte la examenul inițial și la follow-up. Această constatare este de interes, deoarece sugerează că unii dintre acești pacienți ar fi putut să nu vrea să discute întreaga gamă a simptomatologiei lor. (Journal of Traumatic Stress, VoL 6, No. 4, 1993 Avoidant Symptoms Cloaking the Diagnosis of PTSD in Patients with Severe Accidental Injury 1 Richard S. Epstein 2)

Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) este rareori diagnosticată la pacienții cu lovituri cranio cerebrale. Richard A. Bryant a realizat două studii de caz pe doi pacienți care au uitat ce s-a întâmplat în timpul accidentului de mașină dar au dezvoltat PTSD cu debut întârziat. Deși pacienții răniți la cap afișează o simptomatologie mai puțin invazivă decât pacienți care nu s-au rănit la cap într-un accident traumatic, pacienții amnezici se afișează cu toate acestea cu simptomatologie intruzivă (Bryant & Harvey, 1995). Cei doi au dezvoltat simptome intruzive la 17 luni și la 10 luni după accident. Există nevoia de a se face distincția între amintiri involuntare ale un eveniment amintit, pseudomemorii de evenimente care nu sunt amintiri, și imagini care implică un sentiment de reexperimentare a unui eveniment. Aceste studii de caz, de asemenea, sugerează că traumatismul cranian poate fi asociat cu anumite tipuri de intruziuni posttraumatice. De exemplu, patologia lobului frontal a fost asociat cu confabulații spontane (Kopelman, 1987) și sindromul Capgras (Fleminger & Bums, 1993). Este posibil ca disfuncțiile organice după traumatismele cerebrale poate contribui la percepțiile invazive ale pacienților. (Journal of Traumatic Stress, VoL 9, No. 3, 1996 Brief Report Posttraumatic Stress Disorder, Flashbacks, and Pseudomemories in Closed Head Injury Richard A. Bryant)

În ceea ce privește spijinul familiei, un experiment în Norvegia a arătat că sentimentele de neajutorare pot fi contracarate printr-o combinație de confruntare cu realitatea și sprijin emoțional. În urma unui accident masiv de circulație, familiiile victimelor au fost incluse într-un program de sprijin de urgență, li s-au oferit condiții de cazare, informare corectă asupra stării supraviețuitorilor, limitarea accesului presei și suport terapeutic atât cât a fost nevoie pe toată durata funeraliilor și însănătoșirii supraviețuitorilor. La un an de la accident, cele mai multe familii au călătorit la locul accidentului în Norvegia pentru o ceremonie comemorativă. Vizita la locul accidentului arată că familiile au dorit cu tărie să se confrunte realitate, ca parte a doliului și a procesului de adaptare. (Journal of Traumatic Stress, Vol. 8, No. 3, 1995 Confrontations with Reality: Crisis Intervention Services for Traumatized Families After a School Bus Accident in Norway Dagfinn Winje 1 and Annicken Ulvik2)

Literatura de specialitate sugerează că, deși oamenii au trecut prin evenimentele cele mai traumatice, pot percepe măcar o parte pozitivă ca urmare a luptei lor cu tragedia: schimbări în percepția de sine, schimbări în relațiile interpersonale și a filozofiei de viață. (Journal of Postaumatic Stress, VoL 9, No. 3, 1996 The Posttraumatic Growth Inventory: Measuring the Positive Legacy of Trauma Richard G. Tedeschi I and Lawrence G. Calhoun)