A merge sau a nu merge la psiholog? Aceasta este întrebarea!

În acest moment, din nefericire, în România, situația înclină puternic spre a nu merge la psiholog. Un număr foarte mic de persoane care întâmpină dificultăți sau probleme care ar putea fi „tratate” la psiholog ajunge, de bună voie și nesilit de nimeni, în fața unui astfel de specialist.

Dacă ar fi să mă gândesc la posibilele motive, îmi vine în minte, în primul rând, credința majorității persoanelor că „vina” este a celuilalt/celorlalți, și atunci el/ei sunt responsabili de schimbarea situației, fără sesizarea faptului că, în mod inerent, persoana rămâne și ea blocată în situația problematică, și a faptului că, introducând ea însăși o schimbare de gândire/ atitudine/ comportament în interacțiunea cu „vinovații”, poate declanșa un proces de schimbare similar și la aceștia, care să conducă la rezolvarea situației.

În al doilea rând, atât psihologia, cât și psihologul, beneficiază de o imagine difuză, incompletă și distorsionată din partea oamenilor. Nu, dacă te duci la psiholog, nu înseamnă că ești nebun și nici acesta nu te va considera astfel, ci doar o persoană cu numite dificultăți pe care nu le-a putut rezolva singură sau care dorește să îmbunătățească sau să dezvolte anumite aspecte ale sale. Nici măcar psihiatrul nu va considera pe cineva nebun, dacă îl identifică cu probleme precum depresia, anxietatea sau o tulburare afectivă. Cred că cei mai mulți dintre noi înțelegem prin nebun un om care a pierdut contactul cu realitatea și nu mai este orientat temporo-spațial, adică nu mai știe la propriu cine este, unde se află și în ce zi, lună, an, în cea mai mare parte a timpului, sau o persoană care prezintă halucinații, fie ele vizuale, auditive sau combinații ale lor. În astfel de cazuri, persoana respectivă nu mai poate funcționa normal în familie, în societate, în mediul profesional. Astfel de situații sunt destul de rare, persoanele respective reprezentând un procent destul de mic dintre cele aflate în cadrul spitalelor de psihiatrie.

De altfel, chiar și psihiatria a ajuns, în timp, să recunoască faptul că și cele mai grave afecțiuni psihice pot cunoaște perioade de remisiune și nu sunt în mod obligatoriu boli pe viață, numind „episoade” perioadele în care simptomele sunt prezente. Spre deosebire de psihiatru, psihologul nu are sarcina de a eticheta persoana cu un diagnostic, ci de a o trata într-un mod care să ducă la schimbarea situației în direcția dorită

Reluând, cel care solicită ajutor psihologic nu este un nebun, ci o persoană cu anumite dificultăți la care nu a reușit să găsească soluții până acum. În această situație, a merge la psiholog este echivalent cu a merge la doctor când ai o boală, la stomatolog când ai probleme cu dinții, la mecanic când vrei să repari mașina, la arhitect și inginer când vrei să-ți construiești o casă, etc., adică înseamnă a merge la o persoană care s-a specializat în a aborda astfel de situații, în urma a sute de ore de studiu și practică. Cu amendamentul că, din nefericire, în România, partea practică, de exersare, a psihologiei este extrem de redusă în cadrul unora dintre școli, ceea ce face ca, cel puțin în unele zone ale țării, practicienii cu adevărat buni să fie destul de puțini, în rândul acelora care au beneficiat de mai multe persoane cu care să lucreze. Asta nu ar trebui să descurajeze eventualii curajoși, ci doar să-i facă ușor mai îngăduitori cu psihologii din România, și să apeleze la ei ca să-i ajute să capete experiența de care au nevoie ca să devină buni. Iar persoana care merge la psiholog trebuie să știe că are repere pentru direcția bună în care se îndreaptă intervenția: propriul sentiment că lucrurile evoluează în direcția atingerii obiectivului agreat cu psihologul, faptul că se simte ascultat, înțeles, respectat, și că ceea ce se întâmplă în cadrul ședințelor nu s-ar fi putut întâmpla în afara lor.

În lipsa acestor senzații și trăiri, persoana poate în orice moment să oprească procesul și să caute un alt specialist cu care să continue. De altfel, un bun psiholog va cere în cursul fiecărei întâlniri feed-back în legătură cu afectele și efectele resimțite de persoana care solicită ajutorul, dacă au fost atinse subiectele agreate, dacă au rămas subiecte neatinse, lucruri nespuse, dacă au apărut aspecte noi de discutat. Deci, în mod esențial, în interacțiunea cu un bun psiholog, te vei simți acceptat așa cum ești, respectat, înțeles, nu te vei simți judecat, pentru că psihologul nu este un judecător, el nu are puterea de a stabili ce este bun și ce rău în viața cuiva. Vei putea fi autentic și vei avea în fața ta o persoană pe care o vei simți autentică și, foarte important, tu vei fi considerat expert în problema ta, adică tu ești cel care știe cel mai bine ce, cum și de ce simți ceea ce simți, și nu psihologul. Acesta din urmă este expert în modul în care te tratează, în modul în care te ajută să descoperi soluțiile potrivite ție la problemele cu care te confrunți și să gasești resursele interioare pentru a face față situațiilor dificile cu care te întâlnești.

Îmi doresc ca acest articol să-ți fi schimbat pozitiv perspectiva asupra psihologiei și psihologului și să te simți încurajat să apelezi la un psiholog când te confrunți cu o situație dificilă.