5 frici care pot provoca dezechilibrul emotional

"Frica este o energie distructivă în om. Aceasta veştejeşte mintea, distorseonează gândurile, duce la tot felul de teorii extraordinar de deştepte şi subtile, la superstiţii absurde, dogme şi alte credinţe" - Krisnamurthi

Frica este una dintre emoţiile fundamentale, nu există om care să nu experimenteze frica în decursul vieţii, fie că este vorba despre pericolele iminente, fie că este vorba numai de imaginarea unei situaţii periculoase. Despre ce se întâmplă în creier atunci când se declanşează sentimentul de frică, neurologii au reuşit să traseze labirintul de comunicaţii intern în cele mai mici detalii. Componenta centrală a senzaţiei de frică este amygdala (denumit şi corpul amigdalian, pentru a nu se confunda cu amigdalele, cele două glande de natură limfatică, situate de o parte şi alta a omuşorului). În fapt amygdala este constituită din două componente, câte una în fiecare emisferă a creierului, localizate în interiorul creierului, aşa cum se poate observa în imaginea de mai jos. Nucleul amigdalian şi hipocampul sunt cele două zone cheie ale unui creier primitiv pe care îl moştenim pe cale evolutivă şi care au dat naştere cortexului şi apoi neocortexului. Există două căi, complementare, prin care stimulii externi ajung la amigdală. Există o cale scurtă, dar imprecisă privind ameninţarea existentă, care are rolul de a ne pregăti pentru un potenţial pericol şi o cale mai lungă, dar mai precisă, ce vine prin cortexul prefrontal, prin care se aduc elemente mai concrete privind sursa ameninţării şi care ajută la stabilirea unui curs de acţiune ca reacţie la ameninţare. Activarea amigdalei coincide cu reacția corpului pe care o asociem fricii: creșterea pulsului, tensiunii arteriale, transpirația și vigilența - cunoscută și ca reacția „luptă sau fugi". Când percepe o amenințare, amigdala declanșează reacții nervoase și stimulează producția de hormoni care influențează corpul. Este conectată și la hipocâmp, unde sunt păstrate amintirile, pentru a ne putea aminti să ni se facă frică atunci când ne reîntâlnim cu aceeași amenințare. Ideea de favorizare a emoţiilor în raport cu procesarea cognitivă este susţinută de un număr semnificativ de cercetări care demonstrează că anumiţi stimuli (ex. stimulii noi sau ameninţători ) ocolesc iniţial secţiunile corticale ale creierului şi aproape instantaneu sunt procesaţi de amigdală în afara conştientizării conştiente. Procesarea inconştientă a fricii afectează învăţarea, memoria, atenţia, percepţia, inhibiţia emoţională şi auto-reglarea. Legând procesarea rapidă care nu este conştientizată de adaptarea evoluţionistă, neuroştiinţele au plasat condiţionarea fricii în contextul răspunsului adaptativ la ameninţări care nu pot fi amânate până la procesarea conştientă. Spre exemplu, o persoană care se plimbă singură, brusc resimte teamă, face un pas înapoi şi ulterior spune „Arată ca un şarpe". Procesarea conştientă a naturii stimulului se manifestă după apariţia răspunsului emoţional. Pentru a complica şi mai mult rolul conştientizării, subliniez faptul că există evidenţe considerabile conform cărora conştientizarea are o istorie săracă a evenimentelor interne. Spre exemplu, dacă considerăm conştientizarea drept un proces intern de contabilitate a evenimentelor, există numeroase dovezi ale inexactităţii sale.

Deseori nu suntem conştienţi de evenimentele cu impact asupra emoţiilor sau a proceselor cognitive. Se presupune ca exista 5 frici importante si puternice: Frica de anihilare, de disparitie, de moarte; Frica de mutilare; Frica de pierdere a libertatii/autonomiei; Frica de abandon/separare si Frica de umilire

Frica de anihilare, de disparitie, de moarte nu apare la persoanele care stiu sa isi opreasca mintea si sa intre in stare de meditatie. Teama de anihilare si moarte apare atata timp cat omul crede ca daca nu gandeste, este anulat. Aceasta teama este frecventa in societatea noastra pentru ca filozofia de viata a noastra este bazata pe principiul "Gandesc, deci exist!" In subconstientul nostru s-au creat aceste legaturi si explicatii la care nici macar nu ne gandim constient, rational. Asa ca apare aceasta teama de a sta in liniste, noi cu gandurile noastre si de a medita.

Frica de mutilare, frica de a pierde o parte a corpului sau o functie a corpului poate sa duca la teama de orice boala. Fobiile de animale, de inaltime etc. pot sa fie provocate de aceasta frica profunda.

Frica de pierdere a libertatii/autonomiei are legatura cu nevoia de libertate. In plan psihic, aceasta este teama de spatii inchise, claustrofobia, dar se poate extinde si la relatii de cuplu. In cuplu unul dintre parteneri poate sa aiba teama ca celalalt il lipseste de libertate, asa ca o sa fuga.Teama asta are legatura si cu dependenta de ceilalti, din punct de vedere fizic sau emotional. Oricare dintre aceste frici, daca este puternica, va dicta modul de gandire si de comportament in viata.

Frica de abandon/separare este generata de lipsa de incredere in sine, credinta ca meriti sa fii abandonat atunci cand nu crezi ca ai valoare suficient de mare in ochii unui om. Te consideri neinsemnat, asa ca poate oricand sa te paraseasca pentru ca tu "nu esti bun de nimic".

Frica de umilire este una dintre fricile pe care le invatam de mici, cand ne e jena de ce am facut, cand suntem dezaprobati. Nu are legatura cu teama de abandon, ci cu faptul ca ne simtim rau pentru o greseala, dar stim ca putem sa o indreptam. E teama de rusine, teama ca esti prins facand ceva ce nu ai voie sa faci, Egoul nu vrea sa fie umilit, asa ca daca ceva aduce atingere acestui ego e ca si cand il ataca ceva.

Frica este o nevoie anuntata, sunt doua feluri in care frica se poate manifesta: ideea ca nu voi obtine ce cred ca am nevoie sau ca nu voi primi asta si ideea ca voi pierde ceva ce cred ca imi trebuie (o am acum dar o voi pierde ).Iar asta cel mai des se intampla, in experienta umana, in relatii. Se mai prezinta si in alte feluri, avem temeri legate de bani, de putere, de sanatate si multe altle, dar cel mai adesea, aproape toate fricile pe care oamenii le traiesc au legatura cu relatiile de un gen sau altul.

Atacurile de panică, ce-i lovesc pe unii oamenii fără nici o cauză externă, îşi au rădăcină în amintirile unei traume anterioare - la fel cum se întâmplă şi cu atacurile fricii. Imagini generate în interiorul minţii devin mecanisme de declanşare, ca şi cum ar fi evenimente externe, şi nu interne - şi reacţia în lanţ a fricii porneşte, fără a mai putea fi oprită.

Frica cronică, cea care te trezeşte noaptea şi loveşte fă¬ră avertizare în viaţa de fiecare zi, este denumită nelinişte. Ea este una dintre cele mai răspândite forme ale suferinţei în societatea noastră, am¬plificată după atacurile teroriste - dar prezentă şi cu mult timp înainte.

Neliniştea se percepe ca o groază fără nume, ea poate fi liniştită pe cale medicală, dar medicatia nu inseamna intotdeauna vindecare. Ea poate fi resimţită în continuare în forme moderate, menţinând o stare de nervozitate constantă şi senzaţia că eşti tot timpul gata să-ţi pierzi controlul -sau poate fi simţită acut, atunci când o persoană este inundată de frică, fără un motiv aparent. Frica devine nelinişte, atunci când o ameninţare nu mai este iminentă, dar nu poate fi uitată. Neliniştea este bazată pe memorie, ea nu vine din exterior, ci din lumea noastră interioară.Deoarece se dezvoltă din reacţiile primare pe care le avem faţă de un pericol fizic, neliniştea rămâne legată de evenimentele exterioare.

Deşi s-ar putea să nu se manifeste ca atare, depresia are la bază frica şi neliniştea. Depresia este durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe feţele oamenilor deprimaţi, putem intelege cât de posomorâţi, retraşi, extenuaţi şi trişti se simt. Ei abordează viaţa cu pasivitate şi resemnare. Avem tendinţa să uităm acest lucru şi să tratăm depresia - în special pe cea proprie - ca pe o slăbiciune; dacă alţii îşi găsesc fericirea în viaţă, considerăm că este vina noastră că nu am reuşit. Astfel de raţionamente se leagă de vinovăţie şi oamenii deprimaţi îşi dau seama adesea, în mod acut, că şi-au dezamăgit familia şi prietenii.