Să ne alegem partenerul privind în interiorul nostru

V-ați pus vreodată întrebarea: cum vă alegeți partenerul de viață? O să spuneți probabil (acestea sunt cele mai des auzite răspunsuri) că este cel care vă completează, că este jumătatea cealaltă… Haideți să încercăm împreună să înțelegem ce căutăm de fapt la celălalt și să pornim de la prima afirmație: aceea că „vă completează”!

În primul rând vreau să subliniez că fiecare dintre noi este complet, un tot unitar cu părți de lumină și de umbră, conținem și părți bune și părți considerate mai puțin bune; avem vise, deziderate, înglobăm în noi și trecutul (toată informația ce am moștenit-o de la cei dinaintea noastră) și prezentul ce se transformă în sursă de inspirație pentru noi și urmașii noștrii (gândirile, trăirile și faptele noastre, cu urmările lor).

Dar să vedem cum am descrie acea persoană pe care (ipotetic vorbind) mi-o doresc alături, care să fie așa cum mi-am dorit eu mereu să fiu dar nu am avut posibilitatea sau nu am reușit să fac de așa manieră încât să și realizez lucrul acesta? Cineva care să poată să fie calm și să vadă mult mai repede soluțiile cele mai bune în situații de criză (în antiteză cu mine care să presupunem că sunt o persoană colerică și ca atare un pic mai precipitată în a găsi răspunsuri), sau cineva care să aibă acel..ceva care îl face sufletul petrecerii (eu presupunând că sunt genul care se simte bine si poate să se integreze în orice grup dar în niște limite care nu m-au lăsat niciodată să ajung la posibilitatea de a fi persoana care atrage și susține toată atenția) ori acea persoană care reușește să rețină datele de naștere a celor dragi și care să aibă grijă să îmi amintească și mie, din timp (dacă eu sunt, să spunem, mai neatentă cu aspectele acestea)…

Până în acest punct totul sună logic. Doar că nu ar trebui să mă opresc sub nici o formă la acest punct. Ideea de bază este să privesc un pic în viitor, să mă imaginez pe mine, persoana care voi fi peste…să spunem 5 ani. Așadar, exercițiu de imaginație: într-un viitor nu foarte îndelungat oare cât de mult mă voi schimba? Și aici nu mă refer la aspectul fizic (contează și acesta, nu contest) ci la mine ca personalitate, ca temperament, ca și caracter. Și revin la exemplele de mai sus, luându-le rând pe rând. Mă văd oare suferind o metamorfoză? Mă regăsesc oare, peste 5 ani, o persoană liniștită și docilă dacă acum sunt impulsivă? O să mă schimb atât de mult încât să mă simt bine cu toate privirile ațintite asupra mea, la o întâlnire cu un grup oarecare, dacă eu în prezent prefer să analizez mai întâi persoanele din cercul respectiv, asta presupunând tocmai contrariul? Sau, în ultimul exemplu, dacă eu nu am reținut în tot periplul meu prin viață zilele de naștere, nu pentru că nu mi-am dat silința ci pentru că nu reușesc să rețin cifrele, datele în general; credeți că schimbarea va fi atât de mare încât să se întâmple contrariul? Ei bine, nu. Este adevărat că pot să îmi propun să fac anumite lucruri, că pot apela la o agendă sau să îmi găsesc modalități diferite dacă îmi doresc cu ardoare o schimbare, dar fundamentul rămâne același.

Și acum să ne amintim pentru ce am hotărât că persoana de lângă noi ne „completează”. Pentru că este calmă, cerebrală și analizează totul în amănunt, am spus noi. Da, dar problema este că eu cea de peste 5 ani tot dornică de acțiune sunt! Eu trăiesc la fel de intens și tumultos fiecare moment din viață iar faptul că partenerul este liniștit și ponderat începe să mă deranjeze pentru că eu îmi doresc în continuare să traversez râul sărind de pe o piatră pe alta pe când el merge liniștit în continuare pe celălalt mal până găsește (sau nu) un pod!

În al doilea exemplu: dacă el este cum am spus sufletul petrecerii iar eu nu, cu timpul începe să îmi vină greu să accept să continui să stau la acea petrecere chiar dacă sunt obosită și vreau să plec, chiar dacă nu îmi place în mod deosebit anturajul, doar pentru că el, partenerul meu, este cel în jurul căruia stă strânsă toată lumea și nu prea are motiv să nu se simtă bine (bineînțeles, dacă îi spun că îmi doresc să mergem acasă, o să țină cont și o să plecăm dar chiar și așa tot trebuie să mai treacă o perioadă de timp în care să se despartă de toți iar eu să mă simt..chiar, cum o să mă simt înțelegând că îi stric bucuria de a se distra?). Ce urmează, încet, încet? Dacă tot mereu trebuie să fiu eu cea care să îl tragă de mânecă, dacă tot mereu eu par cea care sparge petrecerile?

În ceea ce privește reținerea datelor de naștere, aici se poate ca lucrurile chiar să meargă bine dacă el nu este genul care să spună la un moment dat: „Eu cum țin minte ziua de naștere a mamei tale, a tatălui tău, a fraților și a cumnaților tăi? Tu chiar nu poți reține ziua mamei mele? Doar o zi, atât te-am rugat să îți amintești!”

Înțelegeți acum că tocmai atuurile lui, ceea ce m-a atras la el și am considerat că este benefic pentru mine, poate ajunge să mă deranjeze? El chiar nu are nici o vină, nu pot să îi imput nimic pentru că așa cum nu m-am schimbat eu nici el nu s-a schimbat! Ba mai mult de atât: sunt mari șanse ca și el să fi fost atras de mine tocmai datorită aspectelor care aparent „îl completau”. Înțelegeți că pot să admir la altă persoană ceea ce consider că îmi lipsește mie, că este de dorit să fim în continuă căutare de cunoaștere, de perfecționare (atenție, nu vorbesc de perfecțiune ci de perfecționare) dar că trebuie să nu confundăm ceea ce ne dorim de la noi cu ceea ce ne dorim de la partener?!

Ideea de completare este minunată dacă o înțelegem în sens de uniune, de gândire la unison unul în completarea celuilalt: „Ce vrei să facem sâmbătă?” „Să mergem la un restaurant, căci nu am mai fost de mult?” „Da! Să mâncăm fructe de mare?” „Adevarul este că mi-e poftă de midii pane!”…

Cum procedăm, așadar, ca să nu riscăm să cădem în ispita Fetei Morgana, să reușim să nu deviem dorințele noastre de modelare a eului propriu înspre posibilul partener? Răspunsul este simplu: nu avem altceva de făcut decât să ne aplecăm, așa cum dealtfel am mai spus, asupra noastră; să ne cunoaștem într-atât de bine încât să putem discerne dorințele de realitate, putința de visare și să nu ne sfiim să recunoaștem că partea noastră de umbră nu este neapărat întunecată decât dacă hotărâm noi să fie așa!