Fericit sau dezamăgit în viaţa de cuplu, pot schimba ceva?

Ne întrebăm deseori, după ce în cuplu apar primele dificultăţi, oare de ce lucrurile nu sunt ca la început, ce s-a întâmplat cu noi? Eram atât de fericiţi, unde este acea stare de bine, unde este acel sentiment care-mi spunea că nu pot respira, că nu pot petrece nicio clipă fără partener?
Cum ajungem apoi să ne îndoim, să ne întrebăm dacă am greşit, dacă ne-am înşelat atât de tare, dacă ne-am ales corect partenerul?
Probabil că şi tu doreşti să îţi transformi iubirea într-o experienţă mulţumitoare, dacă nu chiar extrem de satisfăcătoare. Da, ai dreptul să fii fericit, ai dreptul să fii iubit, fără să renunţi pentru asta la iubirea de sine. A iubi nu înseamnă să suferi, dar nici să provoci suferinţă, iubirea este o stare de bine, este binele suprem.
Dragostea presupune existenţa între două persoane a trei componente, am putea spune chiar că ele reprezintă pietrele de temelie: angajamentul, pasiunea şi intimitatea - înţeleasă ca acel cumul de sentimente din relaţie care promovează apropierea, legătura şi uniunea.
Când vorbim de intimitate vorbim, de fapt, despre cum ne dorim să contribuim la bunăstarea persoanei iubite, despre acele lucruri făcute împreună şi care se constituie într-un depozit de amintiri, despre faptul că aştepţi ca partenerul tău să te poată scoate dintr-o încurcătură, să îţi ofere suportul emoţional de care ai nevoie în momente dificile, despre acea înţelegere reciprocă, când fiecare ştie la ce să se aştepte de la partener şi la o comunicare intimă, profundă şi sinceră chiar dacă ce ai de spus nu te pune în cea mai fericită ipostază.
Pasiunea este expresia dorinţelor şi a nevoilor, iar în raport cu intimitatea, acestea se pot stimula reciproc. Cea de a treia componentă, angajamentul, este esenţială deoarece în perioadele de criză poate permite relaţiei să depăşească dificultăţile. Aceasta relaţionează atât cu intimitatea cât şi cu pasiunea.
Există moduri diferite în care ne angajăm fiecare şi această componentă este o problemă a relaţiilor din ziua de astăzi. De cele mai multe ori partenerii au idei foarte diferite despre angajament şi, din păcate, neverbalizate. Pentru un partener, a se angaja poate înseamnă „până la sfârşit”, adică până la sfârşitul zilelor, iar pentru celălalt până când iubirea va fi luat sfârşit - în accepţiunea multora asociată cu momentul în care apar dificultăţile, care devin în cele din urmă probleme insurmontabile.
Ajungi să te întrebi de ce nu mai merg lucrurile de la sine şi de ce, pentru a obţine acelaşi rezultat, astăzi trebuie să depun efort, să consum energie. De ce mă simt atât de nefericit, oare numai partenerul meu este de vină? Oare, eu nu am contribuit cu nimic? Vreau să se schimbe partenerul meu, dar eu accept că şi eu am lucruri de schimbat la mine?
De ce era bine atunci, iar acum numai este, ce făceam atunci şi am încetat acum să fac?
Sunt eu de vină, este de vină partenerul, cine greşeşte mai mult? Ce este de făcut?
Pretindem că partenerul s-a schimbat, nu mai este cum era şi-i cerem să facă ceva să se schimbe, să fie iar cum era cândva.
Dacă nu ne asumăm propria răspundere nu vom solutiona dificultatea, vom fi la fel de nefericiti, pentru ca schimbarea este necesar sa se petreaca in fiecare.
Partenerul promite că va corecta acele comportamente care ţie îţi fac atât de mult rău, se străduieşte o vreme, după care lucrurile se reîntorc exact în acelaşi punct. Este vremea să te întrebi înainte de a-l acuza că s-a oprit, că nu duce nimic până la capăt, care a fost contribuţia ta la schimbare, cum ai sprijinit tu schimbarea?
Dacă îmi accept partenerul aşa cum este el, pentru că aşa am văzut şi la mama mea, iubirea pentru acesta va fi mai importantă, o vreme, decât iubirea de sine. Dacă ai norocul ca şi partenerul tău să treacă peste iubirea de sine şi să îţi ofere ţie dragostea lui necondiţionată, atunci puteţi fi fericiţi, deoarece există în inima fiecăruia destulă iubire de oferit şi nu va suferi niciunul. Dar dacă unul este „cel unic şi special” şi nu se poate iubi decât pe sine, iar celălalt este de neglijat, atunci „cel unic şi special” va tot cere pentru că i se cuvine, iar cel neglijat va începe să se revolte întâi chiar împotriva lui, iar apoi şi împotriva partenerului.
Nu poate fi bine într-o relaţie dacă pentru a fi bine ‚, pentru noi” şi „pentru tine” eu renunţ la „mine”. Este necesar ca cele trei elemente - eu, tu şi noi - să fie într-o poziţie de egalitate, fiecare din parteneri să aibă libertate de expresie şi manifestare, fără a-l face pe celălalt să sufere.
Este important să reflectezi care este modul tău de iubire, modul de iubire al partenerului tău, apoi să te întrebi până unde poţi să mergi alături de partener fără să vă faceţi rău unul altuia?
Apoi, dacă doreşti cu adevărat să clarifici dezacordurile apărute între voi renunţă la apărare, renunţă să contracarezi, renunţă să te scuzi, permite exprimarea liberă a nemulţumirilor. Dacă nu asculţi atent ce ţi se spune şi în timp ce partenerul vorbeşte tu te gândeşti ce să spui în apărarea ta, comunicarea nu există, sunt doar discuţii inutile ce vor accentua frustrarea.