Fantasmele

Ce este o fantasma?
Termenul este asociat de obicei sexualitatii. Expresia „a-i realiza fantasmele” este evocata uneori ca un ideal de implinire erotica.

Fantasma este deci situata in mod clar de partea placerii, mai precis, a dorintei sexuale. Ceea ce este pus la indoiala, este realizarea acestei dorinte, precum si obstacolele care i se opun.

„Luati-va dorintele drept realitati!“ - este, de asemenea, ceea ce promovau sloganurile revolutiei sexuale din 1968, simultan cu chemarea la eliberarea tabuurilor sexuale. Fantasmele si dorintele sunt strans legate si se delimiteaza de realitate.

Utilizarea curenta pune astfel in lumina doua elemente ale definitiei esentiale ale fantasmei:
- legaturile sale stranse cu sexualitatea
- opozitia sa fata de realitate, in principal fata de cea sociala si fata de constrangerile ei.
Aceste doua lamuriri complementare decurg direct din opera lui S. Freud, iar banalizarea lor in limbajul contemporan sta marturie impactului cultural si social al psihanalizei.

Notiunea de fantasma este desigur anterioara dezvoltarilor teoretice cunoscute in psihanaliza. Viata fantasmatica, asa cum au putut sa o evoce mai inainte filozofii sau poetii, trimitea mai degraba la ordinea imaginarului. Este evident ca plasmuirile imaginare pot fi studiate urmand diferite abordari: filosofie, estetica, sociologie, psihologie etc. Dar numai abordarea psihanalitica poate da seama de complexitatea notiunii de fantasma si de rolul pe care il capata activitatea fantasmatica in functionarea psihica a fiecaruia.

Se poate spune ca fantasma se afla in inima teoriei psihanalitice, constituind una dintre notiunile sale cele mai specifice. Se cunoaste rolul major acordat de psihanaliza sexualitatii, intr-o conceptie foarte extinsa, care o situeaza in centrul functionarii psihice. Ori fantasmele sunt cele care reprezinta si exprima, in plan pur psihic, esentialul sexualitatii umane. Mai mult, isi pastreaza importanta lor majora in abordarea psihanalitica a legaturii lor privilegiate cu viata psihica inconstienta.

Exact aceasta referinta la inconstient este cea care diferentiaza cel mai net conceptia psihanalitica despre fantasme de alte concepte provenite din filozofie sau din psihologia clasica. Inca de la crearea psihanalizei, fantasma inconstienta s-a relevat lui Freud ca piatra de incercare a descoperirii sale. Plecand de la primele sale ipoteze asupra etiologiei sexuale a nevrozelor, in special a nevrozei isterice, a avut foarte repede intuitia ca originea sexuala a acestor tulburari era in esenta inconstienta.

Descoperirea inconstientului este fondata in principal pe interpretarea viselor care s-a aflat in centrul autoanalizei lui Freud. Visul si fantasma sunt inseparable, caci tin ambele de un acelasi proces care consta in a exprima, intr-o forma constienta mai mult sau mai ptin deghizata, o dorinta inconstienta refulata.

Pentru Freud, reveriile noastre diurne, ca si visele nocturne, sunt „realizari ale dorintei”. Vom sublinia totusi ceea ce le diferentiaza: in timp ce visul se prezinta celui care doarme intr-o maniera halucinatorie care ii ofera o evidenta comparabila cu cea a unei perceptii reale, fantasma din reveria diurna (fantasma constienta) este recunoscuta cu usurinta in decalajul sau fata de realitatea actuala.

Freud a mentionat ca asemenea reverii, frecvente in special la adolescenta, reprezinta cel mai adesea o anticipare a realizarii dorintelor erotice sau ambitioase. Daca ne referim la experienta pe care fiecare o poate avea in ceea ce priveste acest fel de reverii constiente, putem usor constata ca ele pun mereu in scena persoane. Acestea din urma, carora se adreseaza dorintele noastre secrete, sunt astfel presupuse a fi susceptibile a le raspunde si a le satisface. Chiar aceste reverii pot implica In mod egal terti care ar putea constitui un obstacol in calea reaiizarii acestor dorinte, mai ales cand sunt puse in joc interdictii sociale sau pur si simplu probleme de autoritate si de rivalitate.

Aceasta inseamna a spune ca fantasmele angajeaza, in aceasta punere in scena mentala a realizarii dorintei, unul sau mai multi protagonisti, un „altul“ (sau „altii“). In limbajul psihanalizei, aceste persoane sunt denumite in general „obiecte“. Aceasta terminologie, care poate surprinde sau poate parea contestabila din perspectiva limbajului curent, reia de fapt un sens foarte vechi al cuvantului: obiect al dorintei, obiect al iubirii etc. Termenul de obiect se opune aici celui de subiect, desemnand ceea ce este in afara subiectului, distinct de el, situat in fata lui.

Conceptia freudiana asupra sexualitatii se sprijina in principal pe ipoteza „pulsiunilor” sexuale innascute, active inca de la nastere si pe parcursul intregii copilarii. Cum ajung aceste pulsiuni sa se ataseze acestor obiecte? Aceasta intrebare a ocupat mereu un loc central in opera lui Freud, desi i-a oferit raspunsuri incomplete si uneori contradictorii. Unii dintre discipolii sai au atribuit cu timpul o importanta crescanda „relatiei de obiect".

Fantasmele, ele insele produse si animate de pulsiunile pe care le exprima, constituie reprezentari susceptibile a relega aceste pulsiuni de obiectele lor, cu atat mai mult cu cat acestea din urma sunt in mod necesar implicate in realizarea celor mai multe din dorintele noastre.

Melanie Klein, a carei opera este una dintre cele mai importante in dezvoltarile postfreudiene a psihanalizei, a mers mult mai departe decat Freud in ce priveste importanta pe care a acordat-o fantasmelor. Pentru ea, fantasmele sunt de la inceput constitutive ale intregii vieti psihice si au fost intr-un anume fel preformate ca expresii directe ale pulsiunilor. Ele iau astfel locul acordat de Freud unui „inconstient original”, conceput de el ca o mostenire filogenetica caracteristica umanitatii. In acelasi timp, M. Klein inscrie obiectul, intocmai ca si pulsiunea, in insesi originile psihismului.

Teoria lui M. Klein, desi larg raspandita in anumite tari, nu a fost adoptata de toti psihanalistii. Dar nu este necesar sa aderi la ansamblul afirmatiilor sale pentru a recunoaste extrema bogatie a contributor sale in ceea ce priveste viata fantasmatica, in special prin punerea in evidenta a fantasmelor cele mai precoce ale copilului. Aceasta abordare subliniaza mai ales, mai mult decat nu o facuse Freud, si intr-o maniera care deschide calea multor progrese contemporane ale psihanalizei, ca obiectul este de la inceput implicat, in forma unor modalitati care il au in vedere, in toate formatiunile psihice primare ale fiintei umane.

Ultima parte a operei freudiene, de care este legata de altfel direct M. Klein, a acordat tot mai multa intaietate importantei agresivitatii si distructivitatii, pana la a face din acestea o pulsiune primara, de acelasi rang cu pulsiunea sexuala si aflata in coexistenta permanenta cu ea. Aceasta a condus la recunoasterea faptului ca fantasmele pot reprezenta la fel de bine pulsiuni agresive ca si pulsiuni sexuale, ceea ce nu face decat sa reuneasca observable cele mai curente. Imaginarul colectiv, ca si cel al fiecaruia dintre noi, este bogat in exemple si modalitati de expresie ale unor asemenea fantasme agresive. Obiectele de ura coexista cu obiectele de iubire, fara a exclude de altfel posibilitatea ca iubirea si ura se adreseze unei aceleiasi persoane. Astfel, avem de-a face in orice viata psihica cu o intricare a fantasmelor sexuale agresive, o aceeasi fantasma putand de altfel sa-si exprime cele doua tipuri de pulsiune legate.

Fantasmele constituie prin excelenta mediatorii intre ordinea pulsionala, adica tot ceea ce este ancorat in functiile biologice ale corpului si in instinctele fundamentale, si ordinea dorintei, care implica intreaga complexitate a psihismului uman. Inseamna a spune ca cele doua nu se pot constitui decat integrand toate procesele de simbolizare caracteristice „umanizarii“. Este ceea ce le face apte de a fi sesizate de gandirea constienta si de a fi comunicate prin cuvinte.

Cura analitica va fi deci ea insasi intretinuta cu fantasme. Nu numai ca vor fi evocate toate relatiile prezente sau trecute ale subiectului cu principalele sale obiecte ale dorintei, dar insusi analistul, devenit mai mult sau mai putin constient obiect al dorintei prin efectul transferului, se va gasi direct implicat in fantasmele pacientilor sai. In cadrul adecvat curei, si mai ales gratie interpretarii transferului, originea inconstienta a numitor fantasme constiente prezente va putea fi regasita astfel si relegata experientelor cele mai timpurii din copilaria subiectului.

Trebuie adaugat ca, cuvantul nu constituie singurul mod posibil de expresie a fantasmelor. Astfel, Freud a situat clar reveriile adolescentilor in prelungirea directa a jocului din copilarie. Tehnicile psihanalizei copiilor se sprijina mai mult pe joc si desen decat pe cuvant, in masura in care jocul si desenul sunt presupuse a exprima la fel de bine, si adesea mai direct, fantasmele inconstiente ale copilului. La fel se intampla si cu toate formele de creatie artistica, picturala sau plastica, ce nu utilizeaza direct limbajul vorbit sau scris.

Daca fantasmele (constiente sau inconstiente) sunt omniprezente in teoria si clinica psihanalitica, este datorita importantei lor in orice manifestare vie si creativa a fiintei umane.


Bibliografie:
Michele Perron-Borelli, „Fantasmele”