Gândirea laterală

Gândirea laterală poate fi definită ca un proces deliberat prin care poate fi folosită informația cu scopul de a stimula creativitatea. Coordonatele esențiale ale acestui tip de gândire sunt intuiția, creativitatea și umorul.

Ed. de Bono consideră că, în mediul școlar, se pune accentul pe gândirea verticală - modul tradițional de a gândi - care, deși uneori se poate dovedi eficientă, este imperfectă, deoarece este un mod de gândire selectiv ce ar trebui întregit cu anumite calități specifice gândirii creative. Gândirea verticală poate fi numită și gândire logică, matematică selectivă, în timp ce gândirea laterală poate fi considerată o gândire creativă, generativă. Gândirea verticală apaține trecutului, iar gândirea laterară ar trebui să caracterizeze prezentul. Cele două tipuri de gândire sunt diferite, dar nu antagonice. Gândirea laterală amplifică eficiența gândirii verticale, oferindu-i mai multe variante. Acesta recomandă introducerea pe scară largă, în mediul școlar, a creativitații practice, o inițiere în gândirea laterală, deși acest proces s-ar putea dovedi îndelungat și anevoios. Dezvoltarea unor atitudini specifie gândirii laterale ar trebui să înceapă cât mai devreme, în jurul vârstei de cel puțin șapte ani, într-un cadru formal, utilizându-se anumite tehnici, materiale și exerciții. Pot fi utilizate materiale vizuale, verbale, de tip problemă, anecdote și povestiri etc. Spre exemplu, în cazul materialului de tip problemă, poate fi inițiată o discuție pornind de la o problemă globală a omenirii, precum ce a deficitului mondial de hrană. Problemele pot fi sugerate atât de către profesori, cât și de către elevi.

Totuși, nu există un antagonism între gândirea verticală și gândirea laterală, ambele fiind utile, în contexte diferite. Gândirea verticală este necesară uneori, însă pentru a-i spori utilitatea ar trebui să-i fie diminuată rigiditatea și amplificată creativitatea. Gândirea laterală nu trebuie interpretată ca un atac asupra gândirii verticale, ci ca o metodă care îi poate spori eficiența, prin adăugarea creativității. Educația nu presupune numai acumularea unor informații rigide, enciclopedice, ci aceste informații trebuie să fie evaluate într-o manieră cât mai obiectivă. Mintea noastră nu trebuie percepută ca o simplă mașinărie care manevrează informații colectate, ea reprezentând, de fapt, un mediu ce permite informațiilor respective să se autoorganizeze sub forma unor modele.

Consider că gândirea laterală nu trebuie văzută ca o posibilitate, o variantă, ci trebuie exersată în mod susținut, în cât mai multe situații.

Între gândirea laterală și creativitate există o strânsă legătură, o complementaritate. Creativitatea este un element de bază al schimbării și presupune atât o restructurare și o evitare a unor modele perimate, cât și generarea unor modele noi. Totuși, în timp ce creativitatea se rezumă adesea la descrierea unor rezultate, gândirea laterală reprezintă descrierea unor procese. Rezultatele nu pot fi decât admirate, în vreme ce procesele pot fi învățate cu scopul de a fi apoi utilizate. Gândirea literară are ca țintă generarea de idei noi, precum și depășirea unor bariere conceptuale ale vechilor idei. Ea presupune o delimitare de vechile idei, o schimbare de atitudine și de abordare.

Atunci când vrem să apelăm la gândirea laterală, în diferite contexte școlare, este recomandat să fie realizată o rezervă de materiale de studiu, precum fragmente/tăieturi de ziare, povestiri, fotografii diverse, anecdote, materiale de tip problemă etc. Aceste materiale vizuale, verbale scrise sau înregistrate, de tip problemă pot fi suplimentate atât de către profesori, cât și de către elevi. Spre exemplu, materialele vorbite pot fi preluate din programele de radio pot fi procurate și de la elevi, cărora li se poate solicita să discute despre anumite subiecte iar problemele pot fi sugerate de evenimente din viața cotidiană.

Conform Ed. de Bono, mintea este un sistem de procesare a informației, ce are anumite avantaje, dar și dezavantaje, iar gândirea laterală încearcă să compenseze aceste dezavantaje ale ei, păstrând totuși avantajele. Mintea este percepută ca un sistem ce generează o serie de modele. Inițial, ea creează aceste modele, le depozitează, iar ulterior le recunoaște. Se poate, de asemenea, ca mintea să accepte și modele deja create, prestabilite, ce îi sunt transmise la un moment dat din exterior. Mintea este un sistem cumulativ de informații în cadrul căruia ordonarea informațiilor în concepte și idei se realizează fără să se folosească integral informațiile disponibile. În acest context, "scopul gândirii laterale este să depășească aceste limitări, oferind mijloace pentru restructurare, pentru evitarea clișeelor, pentru combinarea informațiilor într-o manieră nouă, astfel încât să genereze idei noi" (De Bono, 2018, p. 46 ).

Diferențele dintre gândirea verticală și gândirea laterală sunt numeroase, acesta fiind două procese distincte. Pe de o parte, în cazul gândirii verticale contează foarte mult corectitudinea, este importantă afluența, deoarece aceasta alege o cale, eliminându-le pe toate celelalte. Pe de altă parte, gândirea laterală nu alege o singură cale, ci este dispusă să deschidă noi drumuri, generând cât mai multe abordări alternative, chiar și după ce a fost identificată o abordare promițătoare. Dacă gândirea verticală se limitează la încercarea de a selecta calea cea mai bună de abordare, gândirea laterală își propune să genereze diferite abordări.

A gândi vertical însemnă a avansa pas cu pas, fiecare pas urmând imediat după cel de dinainte, însă "atunci când gândim lateral, pașii nu trebuie să urmeze o succesiune strictă. Putem face un salt să umplem golul după aceea" (De Bono, 2018, p. 50 ). Acești "pași" pe care i-am făcut pe parcursul procesului gândirii verticale trebuie să fie corecți, însă în gândirea laterală ne interesează mai mult dacă acea concluzie la care am ajuns este corectă, nu dacă am urmat pașii corecți. În cadrul gândirii laterale se pune accentul pe o anumită disponibilitate de a explora variantele alternative, cel mai puțin evidente sau disponibile.

Ca atare, atunci când apelăm la gândirea verticală, utilizăm informațiile așa cum sunt, cu scopul de a înainta către anumite soluții, iar când apelăm la gândirea laterală nu utilizăm informațiile pentru valoarea lor intinsecă, ci ca pe niște provocări, cu scopul de a determina o serie de restructurări ale modelelor preexistente. Atunci când gândim lateral încerăm întotdeauna să găsim alternative, să restructurăm modele. Intenția nu este aceea de a declara că modelul actual e greșit sau nepotrivit. Gândirea laterală nu formulează niciodată judecăți. Putem fi întru totul mulțumiți de modelul actual și totuși să încercăm să producem modele alternative. Conform gândirii laterale, singurul aspect greșit al unui model este rigiditatea arogantă cu care e suținut (De Bono, 2018, p. 63 ).

Gândirea laterală nu are intenția de a stabiliza, de a fixa, ci aceasta este provocatoare, încercând să declanșeze funcția intuitivă. Aceasta restructurează informațiile disponibile, pentru a genera modele alternative. Spre exemplu, în cazul unor exerciții practice, profesorul poate desena pe tablă o figură geometrică, iar apoi le poate solicita elevilor să descrie figura respectivă în feluri diferite. Misiunea profesorului respectiv nu este aceea de a judeca versiunile elevilor, ci de a le accepta și de a le încuraja. Chiar dacă o versiune i se pare exagerată, profesorul nu trebuie să o critice sau să o respingă, ci trebuie să îi ceară elevului să o argumenteze, să o explice în detaliu. Profesorul trebuie să le arate elevilor că există și ale modalități de interpretare, chiar dacă aceștia sunt convinși că nu mai sunt. De asemenea, atunci când sunt utilizate imagini din ziare și reviste, profesorul pote să utilizeze o imagine ambiguă și să le solicite elevilor să prezinte cât mai multe interpetări. Aceste interpetări individuale ale elevilor au rolul de a ilustra modurile alternative de a privi imaginea respectiv. În acest caz, profesorul nu trebuie să declare ce mod este mai bun sau de ce un anumit mod nu ar putea fi considerat rezonabil. Mai mult, acesta nu trebuie să divulge adevărata temă a imaginii pe care trebuie să o interpreteze elevii săi. Scopul exercițiilor nu este acela de a ghici ce gândesc alții, ci acela de a arăta cum aceeași situație poate fi structurată/interpretată în diferite moduri.

Scopul gândirii laterale este acela de a contesta orice presupoziție, deoarece gândirea laterală încearcă să restructureze orice model. E. de Bono afirmă că majoritatea presupozițiilor pot fi susținute datorită continuității în timp, nu datorită unei evaluări repetate a validității lor. În unele situații, anumite probleme nu pot fi rezolvate pornind de la combinare elementelor date, ci doar reexaminând elementele însele. În momentul în care rezolvăm probleme pornim întotdeauna de la presupunerea că există anumite granițe. Însă, dacă o persoană vine și rezolvă problema ieșind din limitele fixate, este posibil să îi reproșăm că a trișat. Totuși, limitele sunt autoimpuse sau sunt impuse exclusiv pe baza conveniențelor. În situația în care contestăm anumite presupoziții, contestăm, de faptl, necesitatea granițelor și a limitelor, dar și validitatea conceptelor individuale. Un alt obiectiv al gândirii laterale este acela de a vedea lucrurile altfel, de a restructura modele, de a genera alternative. Prin fracționare "spargem" unitatea solidă a unui model fix. Dacă se obține un nou aranjament al informațiilor, este suficient pentru a provoca o restructurare a modelului original. Nu contează dacă unele fracționări se suprapun. Este mult mai important să fracționăm pe cât posibil situația, oricât de incompletă ar putea fi acea fragmentare, decât să ne întrebăm cum s-ar puea obține o fracționare completă. Fracționarea nu este o simplă analiză, pentru că scopul său nu este acela de a provoca o descompunere completă, reală a situației în părțile ei constitutive, ci de a furniza un material ce poate fi folosit ulterior pentru a stimula restructurarea situației inițiale. Alegerea farcțiilor este, de obicei, o alegere verticală, ce urmează cele mai firești tendințe de divizare.

Conform lui Ed. de Bono (p. 184 ), analogia este o povestioară sau o situație simplă care devine o similitudine dăar atunci când e comparată cu altceva. Această povestioară sau situație trebuie să fie familiară, însă nu trebuie să fie prea complicată sau prea lungă. Asemănările pot fi folosite pentru a determina anumite schimbări. Analogia are rolul de a ne stimula și nu trebuie să implice foarte multe procese, relații sau funcții, întrucât acestea pot fi desprinse din orice fel de similitudine. Utilitatea de bază a analogiilor implică faptul că acestea sunt purtătoare ale unor funcții, procese și relații, ce sunt transferate apoi asupra problemei în discuție pentru a o restructura. Pentru ca gândirea laterală să fie folosită în mod eficient, orice persoană are nevoie de un instrument practic de limbaj. Instumentul menționat este necesar cu scopul de a putea folosi informațiile într-un anumit mod, presupus de gândirea laterală, însă și cu scopul de a semnala celorlalți intenția noastră. Instrumentul respectiv este PO. De fapt, PO este un instrument intuitiv ce relaxează limbajul, care acționează pentru a flexibiliza rigiditatea modelelor constrângătoare și pentru a determina formarea unor noi modele. În concluzie, obiectivul gândirii laterale nu este acela de a provoca îndoieli sau haos fără un motiv anume, pentru că gândirea laterală recunoaște utilitatea ordinii și a modelelor. Acest tip de gândire scoate în evidență nevoia de a schimba aceste tipare pentru a le actualiza și a le potența utilitatea. Gândirea laterală evidențiază, de regulă, pericolul pe care îl prezintă modelele rigide, pe care mintea unei persoane este capabilă să le construiască în virtutea modului în care administrează informațiile.

Bibliografie

• De Bono, E. (2018 ), Gândirea laterală, București: Editura Curtea Veche Publishing

• De Bono, E., (1970 ), Lateral Thinking: Creativity Step by Step, New York: Perennial.

• De Bono, E. (2009 ). Cursul de gândire al lui Edward de Bono - Instrumente eficiente pentru a vă transforma modul de gândire. București: Curtea Veche.

• Muntean, Ana. (2006 ). Psihologia dezvoltării umane, Ediția a II-a. Iași: Polirom

. • Rusu, Elena-Claudia. (2007 ). Psihologie cognitivă, Ediția a II-a. București: Editura Fundației România de Mâine.

• Rusu, Elena-Claudia; Pănescu, Madlen-Oana. (2014 ). Psihologie cognitivă - Curs tehnologie ID-IFR. București: Editura Fundației România de Mâine. • Zlate, M., (2006 ). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Polirom.