Tot mai des, în ultimii ani în România, oamenii înlocuiesc shakespearianul A FI SAU NU FI cu A POSTA sau A NU POSTA unele sau altele dintre gândurile sau acțiunile lor. În lume însă, cercetările au arătat că oamenii au început să devină centrați pe propria persoană încă de acum mai bine de o sută de ani. Fiind în vacanță, am analizat zilele astea mai toate postările prietenilor mei, unii doar virtuali, alții prieteni în viața reală. Evident, am făcut-o din curiozitate, în primul rând pentru a descoperi în ce mod tipurile de postări pe care oamenii le fac au legătură cu trăsăturile lor de personalitate. O să impart postarea în două părți: ce spun studiile și apoi părerea mea. 1. CE SPUN STUDIILE (vă menționez că eu nu cred în toate studiile, am aici doar o compilație din ce am găsit pe Internet ): oamenii care stau non-stop pe Facebook (adică acesta este activat mereu și noapte și zi și minimizat undeva în colțul ecranului ) sunt oameni anxioși și nesiguri pe ei. Oamenii care se tem de respingere, în special, sunt cei care caută like-uri și comentarii, în general feedback-uri. Deci, acești oameni caută și verifică constant reacțiile celorlalți la ceea ce au postat. Fac acest lucru n speranța că obțin atenție, datorită fricii de respingere. Studiile raportează că acești oameni se simt mai bine când văd că oamenii interacționează cu ceea ce ei postează. Mai mult, în comparație cu oamenii siguri pe ei, aceștia sunt și foarte sensibili la feedback-urile primite. (studiul a fost condus de Union College în New York, Dr. Joshua Hart, 2015, publicat în The Journal Personality and Individual Differences ). Autorul precizează că este vorba despre acei oameni care postează ceva și apoi verifică din 5 în 5 minute dacă au primit like-uri și comentarii. O altă categorie de oameni care postează zilnic sunt oamenii ale căror postări se învârtesc în jurul selfie-urilor și a statutelor centrate pe sine. Acești sunt narcisiștii. Mai precis, postările sunt infuzate de ego, conțin pronumele eu sau mine. 2. PĂREREA MEA Părerea mea este că ceea ce se întâmplă acum pe Facebook este rezultatul individualismului. Nu știu dacă există o categorie, două sau trei de oameni dependenți de Facebook cât subjugați de o doctrină infuzată de individualism. Mai exact, de credința că nevoile personale sunt mai importante decât nevoile unei societăți ca întreg. Sincer, cred că mai degrabă tragem un semnal de alarmă cu privire la această tendință de după Al Doilea Război Mondial decât să împărțim oamenii în categorii. Ceea ce împărtășesc și eu cu cercetătorii care fac aceste studii, după 2 săptămâni în care am cercetat doar ceea ce postează cei 800 de prieteni ai mei de pe Facebook (dintre care personal cunosc doar o treime, cred ) este părerea că sunt cele mai active categorii sunt, într-adevăr, ale celor care au probabil o anxietate legată de atașament și a celor care au un scor mare la extraversie. La mine totul e cu probabil, întrucât nu am testat acești oameni, dar cunosc câte ceva despre viața fiecăruia. Precizez că nu am studiat postările oamenilor pe care nu i-am cunoscut în nicio împrejurare în afara Facebookului. De asemenea, nefăcând un studiu propriu-zis, eu nu pot corela nivelul de sensibilitate la feedback cu nivelul lor de activism de pe Facebook, întrucât nu știu cât de activi sunt în viața reală. Acest lucru l-au făcut însă acești cercetători și au găsit, se pare, că această strategie a lor funcționează: li se acordă, într-adevăr, mai multă atenție și mai mult feedback decât acelor oameni prezenți pe Facebook, dar cu scoruri mai mici la anxietatea de atașament. Dacă te regăsești în vreuna din aceste categorii, vreau să te asigur că această postare nu e menită să critice nicio categorie de oameni, e rezultatul curiozității mele și a legăturii pe care am făcut-o între ceea ce știu despre ei din viețile lor private și ceea ce văd în postările lor. Din punctul meu de vedere, poate fi un surogat destul de solid al iubirii de care acești oameni au nevoie, dar nu o primesc în viața reală. Singura părere de rău o am față de faptul că mă îndoiesc, sincer, de comentariile pozitive primite. Care este acum diferența dintre validările și comentariile pozitive pe care acești oameni le caută pe Facebook și cele pe care terapeutul le oferă în cabinet? Circula pe Facebook un fel de banc ce te face să te gândești și acest aspect. Suna cam așa: Într-o zi vei întâlni o persoană care te va înțelege cum nimeni altcineva nu a făcut-o în viața ta-te va costa cam 100 de dolari. Desigur, aluzia era la o ședință de terapie. Nimic mai adevărat, decât cu precizarea că în România ședința este în jur de 100 de lei și terapeutul trebuie ales cu mare atenție. Însă mai este o diferență mare la care să te gândești când alegi Facebookul, cu toate poveștile lui motivaționale și cu fedbackurile pozitive. În primul rând, nu ai cum să verifici că ele sunt sincere. În cabinetul de terapie însă, terapeutul are voie să aducă un compliment sau să realizeze o validare la adresa clientului doar dacă acesta se referă la un fapt real din viața clientului. Cu alte cuvinte, terapeutul, dacă te complimentează, inclusiv pentru faptul că ai mulți prieteni pe Facebook și ești un om popular pe rețelele de socializare, nu face altceva decât să constate ceva real. Dacă el laudă o calitate a ta este pentru că ai dovedit-o într-o situație pe care i-ai relatat-o și lui, deci nu o poate inventa: nici calitatea, nici întâmplarea. Pe Facebook, un prieten îți poate da like la poza ta din concediu în care erai pozat în costum de baie, dar în realitatea, din fața calculatorului poate face o remarcă opusă, care să trădeze invidie sau gelozie sau poate chiar dispreț. Cert este că nu poți verifica autenticitatea like-ului sau a comment-ului sub nicio formă. În cabinet însă, dacă pui sub semnul întrebării vreunul dintre complimentele pe care le face terapeutul la adresa ta poți dezbate acest lucru cu el. Mi s-a întâmplat, nu de puține ori, cu adolescenții să am această problemă. Le făceam un compliment legat de o abilitate sau alta și ei spuneau: Pun pariu că tutoror adolescenților le spuneți asta. E o tehnică, îmi spuneau zâmbind. O astfel de remarcă era apoi discutată cu clientul pentru a verifica de ce acesta respinge complimentul și de ce nu crede în autenticitatea terapeutului. Cu alte cuvinte, propriile tale îndoieli pot fi dezbătute în cabinet, cu un om matur și care știe ce înseamnă anxietatea de atașament și/sau narcisismul, cu toate formele lui, în timp ce pe Facebook nu poți verifica, nici măcar procentual, câți dintre prieteni sunt, cu adevărat sinceri. Alegerea însă ne aparține, nu? Un caz recent petrecut este cel al lui Marcel Toader, care se mândrea foarte mult cu statutul lui social și cu popularitatea în rândul femeilor. Verificând apoi câte astfel de doamne care, după propriile afirmații, îl iubeau nespus, au fost să îl conducă pe ultimul drum, aflu că doar una dintre fostele soții a fost la înmormântare. Tot ce își dorea, după cum afirma de multe ori la televizor, era să fie iubit sincer de o femeie. Iată un om care a căutat iubirea cu disperare, fiind dispus să o cumpere, oricare ar fi fost prețul. În realitate, toți ne dorim să fim iubiți, tot sincer. Dar tot realitatea de pe Facebook și alte rețele de socializare, precum și aceste studii sociale citate, ne arată că oamenii, fie că sunt anxioși, fie că sunt narcisici sau prea extraverți, preferă să nu cerceteze cât de sincer sunt iubiți ci cât de mult, în termini de cantitate. Persoanele publice au mii de prieteni, nu, pe astfel de rețele. Amintiți-vă câți au rămas dupa ce Marele Gatsby a fost împușcat. Câți oameni au venit la înmormântarea lui. Poate că nu a fost d-ul Toader asemenea marelui Gatsby, dar știm cu toții cât de mult și-a dorit să fie. Care este însă prețul pe care îl avem de plătit? Ore petrecute pe Facebook pentru unii, ore petrecute în dezvoltarea afacerilor pentru a te îmbogăți pentru alții, zile și nopți în care nu ai voie să fii decât cealaltă persoană, cea pe care o știe mediul social. Compară un pic cu timpul în care îți permiți să fii tu însăți, presupunând că știi cum ești în realitate. Pentru cei care aleg însă să posteze rămâne veșnic întrebarea: Astăzi ce postez?De ce selectez doar pozele în care mi place cum arăt? Ce fac cu cele care nu mi plac? De ce le șterg? Nu sunt oare tot eu acolo, în diverse alte ipostaze ale mele? Trist, plictisit, dezamăgit, vulnerabil, etc? În fața cui am, până la urmă, curajul de a fi vulnerabil? Începe cu a te privi în oglindă…încep cu mine. Voi verifica sau nu reacțiile la această postare? Dacă da, cât de des o fac? Cum le raportez la mine? Cam așa poți începe o analiză și cu tine…