"Fragilă. Este singurul cuvânt pe care pot să îl spun acum despre mine. Ochii îmi sunt plini de lacrimi. Și gâtul și pieptul. Și mă doare tot corpul. O durere surdă. Și aș vrea să plâng până obosesc, până leșin. Și toate astea îmi trec prin minte când la mai puțin de jumatate de metru, copiii mei se joacă chicotind pe covor"Acestea au fost primele lucruri pe care mi le-a spus M. când a intrat in cabinet. Era dezorientată, bulversată, rătăcită, nu înţelegea ce se petrece cu ea. Am întrebat-o ce s-a întâmplat înainte de acest episod, care avusese loc la sfârşitul săptămânii, când era acasa şi se presupunea că se relaxează şi se bucură de prezenţa familiei. Dar ea chiar se bucura. Cu toata inima şi din tot sufletul. Poate din cauza asta şi intensitatea emoţiilor. Tuturor ni se poate întâmpla? Desigur, dar depinde mult de context si de fondul nostru emoţional. Care era povestea, de fapt? M. suferise o pierdere. Pierderea poate fi de multe feluri. Pierderea cuiva, pierderea unui lucru important, pierderea încrederii, pierderea identităţii etc. M. pierduse ceva important pentru ea, ceva în care investise emoţional foarte mult şi ceva de care îşi legase multe aşteptări. Astfel că, timp de câteva zile, deşi în stare de şoc, a încercat să facă faţă vieţii cotidiene şi sarcinilor zilnice, aşa cum a putut, dar fără a putea avea un spaţiu alocat pentru a putea consuma această pierdere. Important de menţionat este fapul că M. a mai avut episoade depresive, fără a fi vreunul major. Insă exista la ea o predispoziţie pentru astfel de stări, poate mai accentuată decât în cazul altor persoane. De aici şi atenţia ei la emoţii şi surprinderea fină şi foarte exactă a stărilor pe care le are.În consecinţă, a venit week-end-ul, era acasă, liniştită, împreună cu familia şi au năvălit toate sentimentele adunate şi neexprimate din timpul săptămânii. S-a speriat. Nu a înţeles de ce. S-a simţit vinovată că, în loc să se bucure împreună cu copiii, pe ea o podidea plânsul.Dar aceste lucruri sunt absolut fireşti şi sănătoase. M. avea acasă un spaţiu unde s-a simţit securizată emoţional şi unde, inconştient, a putut să lase liberă toată durerea. Doar în acel spaţiu, ea putea primi confortul şi afecţiunea de care avea nevoie pentru a începe să vindece rana.La fel se întampla şi la cabinet, unde se creează relaţia terapeutică. Fără aceasta, M. nu ar fi putut să descarce din starea ei. Ştia că şi aici, va primi suportul, întelegerea şi ataşamentul de care avea nevoie.Ce am mai îndemnat-o să facă a fost să-şi dea timp, să nu fugă de aceasta situaţie. Să se întâlnească cu emoţiile ei, astfel încât să poată încheia natural procesul pierderii. Acesta se va întâmpla atunci când ea va fi pregatită să treacă la etapa urmatoare.