Atunci când un cuplu ajunge în pragul divorţului, cei doi soţi se pot simţi îndureraţi, răvăşiţi, neputincioşi, vinovaţi, furioşi sau uşuraţi. În schimb, copiii ai căror părinţi se despart se simt invariabil speriaţi, confuzi, abandonaţi, iar rănile lor sunt deseori mult mai profunde decât ale adulţilor care hotărăsc să se separe. Părinţii oferă o bază de siguranţă de la care copilul porneşte în explorarea de sine şi a lumii înconjurătoare. Dacă un părinte pleacă, securitatea copilului este în mod cert ameninţată.
Divorţul propriu-zis este precedat de un "divorţ emoţional" al soţilor, perioadă în care copilul este victimă colaterală a războiului purtat de părinţi. Deseori, cel mic este "prins la mijloc", el devine o armă a conflictelor dintre părinţi, fie că unul dintre ei îl ia ca aliat pe copil, fie că este desemnat "avocatul" procesului dintre soţi sau devine ţinta actelor de răzbunare, întrucât copilul îl reprezintă pe adversar. Alteori, el asistă neputincios la conflictele familiale, la certuri, agresiuni verbale sau fizice, excese de furie sau la manifestările de suferinţă ale părinţilor săi. Unii părinţi sunt atât de copleşiţi de durere, încât ei caută alinare la propriul copil. Alţii sunt atât de preocupaţi de propriile frământări, încât nu mai au resursele necesare pentru a se dedica copilului şi a-i acorda sprijinul emoţional de care are atât de mare nevoie.
Atunci când vorbim despre impactul divorţului asupra copiilor, este important să ţinem cont de vârsta acestora. Copiii între trei şi şapte ani sunt cei mai afectaţi. Dezvoltarea lor cognitivă şi emoţională nu le asigură încă mecanismele necesare de apărare în faţa suferinţei. Un copil mic simte nevoia să intervină în mod direct şi să "repare" ceea ce părinţii au stricat. Este posibil ca un copil de trei, patru sau cinci ani să încerce din greu să fie "cuminte", pentru ca mama şi tata să fie din nou fericiţi şi să rămână împreună. El îşi asumă responsabilitatea de a-şi împăca părinţii, uneori chiar prin propriul sacrificiu. Iar atunci când încercarea sa eşuează, se simte vinovat. "Nu am fost suficient de bun? Din cauza mea se ceartă? Am fost rău şi din cauza asta mă părăseşte tata?..." Alţi copii devin rebeli şi provocatori, ca şi cum ar vrea să-şi demonstreze că sunt într-adevăr "atât de răi" încât să merite asemenea durere.

Chiar şi atunci când mama şi tata hotărăsc să se despartă, ei continuă să fie persoanele cele mai importante din viaţa copiilor lor. Separarea lor poate fi greşit înţeleasă dacă ei nu îşi iau suficient timp pentru a le explica celor mici ce se întâmplă şi ce se va întâmpla cu ei.

Când părinţii divorţează, următoarele recomandări pot ajuta la protejarea copilului:
- Decizia de separare trebuie să fie comunicată simplu, deschis şi onest, de exemplu: "Mama şi tata nu au putut să se mai iubească şi vor să se despartă. Dar amândoi te iubim şi vom continua să fim alături de tine". Se impune ca părinţii să îi comunice împreună decizia.
- Chiar dacă soţii se despart, copilul are nevoie să ştie că mama şi tata continuă să rămână părinţii săi şi să se implice activ în viaţa lui.
- Intenţia de separare trebuie comunicată din timp copilului, pentru a-i acorda răgazul necesar în care să se pregătească pentru momentul despărţirii de unul dintre părinţi.
- După ce a fost asigurat de iubirea ambilor părinţi, copilul trebuie să ştie la ce să se aştepte în viitorul apropiat, că unele lucruri se vor schimba şi altele nu (că mama şi tata nu vor mai locui împreună, că urmează să-şi găsească o nouă locuinţă, să se mute la altă grădiniţă, şcoală etc. ) .
- Părinţii trebuie să-şi asume constant propria responsabilitate pentru separarea lor, fără să se aştepte la înţelegere sau iertare din partea copilului.
- Părinţii trebuie să ştie că cel mic are nevoie să comunice ceea ce simte şi să fie disponibili în acest sens, chiar dacă este dureros.
- Se recomandă ca părinţii care se separă să se respecte reciproc şi să nu discute cu copilul despre greşelile ceiluilalt, să nu îl încărce cu detalii inutile. Deasemenea este bine ca cei doi să cadă de acord asupra creşterii şi educaţiei viitoare a copilului.

Următoarele semne pot fi o expresie a suferinţei pe care copilul o trăieşte şi a neputinţei sale de a găsi o rezolvare, caz în care este recomandabil să cereţi sfatul specialistului:
- tulburări alimentare (pierderea poftei de mâncare ) sau de somn (insomnie, somn agitat, coşmaruri nocturne )
- anxietate, îngrijorare, agitaţie, nelinişte
- tristeţe prelungită, dispoziţie depresivă, plâns facil, pierderea interesului pentru activităţile preferate
- probleme fizice (dureri frecvente de cap, de stomac etc. )
- stimă de sine scăzută
- retragere socială
- performanţe şcolare scăzute
- udarea patului
- apariţia ticurilor
- tulburări de comportament (minciună, furt, conduite auto- sau/şi heteroagresive, eşec sau abandon şcolar, fuga de acasă etc. )