Cum reacţionaţi atunci când vă duceţi copilul mic la locul de joacă şi el refuză să-şi împartă jucăriile cu ceilalţi copii, făcând o criză de afect în public de toată frumuseţea? Dar atunci când ieşiţi împreună la cumpărături, iar copilul trage produsele de pe rafturi, ignorând rugăminţile fierbinţi pe care i le adresaţi de a le lăsa la locul lor? Sau, mai târziu, atunci când se întoarce cu veşti proaste de la şcoală? Vă înfuriaţi, îl certaţi bine şi îl pedepsiţi şi mai bine, ca să se înveţe minte o dată pentru totdeauna? Îl ademeniţi cu bomboane sau alte recompense dacă va binevoi să-şi îndrepte comportamentul pentru că aţi urât mustrările, critica sau pedepsele cu bătaia la fund pe care le-aţi primit de la proprii părinţi şi v-aţi jurat că nu vă veţi pedepsi niciodată copilul în felul acesta ?
Sunt multe feluri în care putem fi părinţi. Majoritatea suntem tributari modului în care am fost crescuţi de către proprii părinţi, fie că adoptăm modelul educaţional oferit de aceştia, fie că ne propunem să facem exact contrariul. Se presupune că ne formăm stilul parental înainte de naşterea primului copil, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Prin termenul de stil parental înţelegem modul în care părintele abordează relaţia cu copilul, el însumând toate practicile comportamentale şi emoţionale pe care un părinte le are faţă de copilul său.
Există multe clasificări vizavi de acest aspect în literatura de specialitate. Dar să trecem în revistă principalele tipologii. Diana Baumrind (1980 ) descrie următoarele stiluri parentale:
- Părinţii autoritari impun reguli stricte copilului şi nu acceptă nici o abatere de la ele. Ei pot fi descrişi prin sintagma: "Faci cum spun eu!" Părinţii deţin puterea şi controlul. Copilul ar face bine să se ridice la nivelul aşteptărilor lor. Dacă el încalcă vreo regulă sau greşeşte, este sancţionat. Severitatea excesivă a părinţilor impune copiilor un sistem rigid de reguli, un volum mare de sarcini, care pot depăşi limitele psihologice ale copilului. Părinţii îşi pot impune autoritatea şi principiile într-un mod abuziv, privativ sau punitiv, obţinând doar o subjugare a copilului şi nu o colaborare autentică din partea acestuia. Copilul reacţionează prin stări de inhibiţie, frică, instabilitate, revoltă. Lipsa de disponibilitate, apropiere sau consolare pot duce la dezvoltarea convingerii copilului că el nu merită să fie iubit. La vârsta adultă, aceşti copii pot deveni anxioşi, rebeli, cu o stimă de sine scăzută, inhibaţi, cu o spontaneitate, curiozitate şi creativitate limitate.
- Părinţii permisivi sunt indulgenţi, îi permit copilului să se manifeste cum vrea el, nu îi refuză cerinţele şi nu îi interzic anumite comportamente, chiar dacă acestea nu sunt de dorit. Părinţii sunt calzi şi acceptanţi, însă nu trasează limite ferme copilului. Ei par a spune: "Facem cum vrei tu ..." Copilul este cel care deţine puterea şi are ultimul cuvânt de spus. Stilul relaxat de educare a copilului poate duce la haos şi răsfăţ. La vârsta adultă, aceşti copii pot deveni iresponsabili, imaturi, impulsivi, inconsecvenţi.
- Părinţii autoritativi îmbină metode sănătoase de disciplinare cu exprimarea unui comportament de ataşament şi disponibilitate şi creează astfel un mediu securizant pentru copilul lor. Ei trasează limite clare şi impun seturi de reguli, însă sunt în acelaşi timp destul de flexibili pentru a lua în considerare şi a accepta păreri contrare. Părinţii autoritativi încurajează copilul să ia parte la discuţiile familiale şi luarea deciziilor, ei invită la dialog, spunând: "Hai să vorbim despre ..." Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt importante, învaţă cum să ia decizii. Aceşti copii sunt crescuţi pentru a fi independenţi şi responsabili.
- Părinţii neimplicaţi sunt indiferenţi la nevoile copilului şi resping cererile acestuia de atenţie şi suport emoţional. Practic, ei nu sunt nici implicaţi, nici disponibili şi par a spune: "Fă cum vrei". Interacţiunile sunt restricţionate, părinţii răspund minimal. Căile de comunicare sunt mai degrabă închise, iar subiectele discutate impersonale. Părinţii neimplicaţi nu ascultă, nu manifestă interes pentru copil şi nu sunt preocupaţi de realizările şi provocările sale. Aceşti copii cresc cu sentimentul dureros de a fi nesemnificativi sau nedemni de iubirea părintească, ca şi cum ceva ar fi în neregulă cu ei. Cererea lor de obţinere a atenţiei poate lua forma unor comportamente nedorite, deviante sau periculoase. La vârsta adultă, aceşti copii pot dezvolta ostilitate faţă de ceilalţi, exprimându-şi astfel frica de apropiere sau de dependenţă, de a se conecta mai profund cu persoanele relevante din viaţa lor.
În practică, stilurile parentale descrise mai sus nu există în formă pură. Însă avem cu toţii un stil dominant, chiar dacă apelăm şi la alte stiluri de parenting. Dacă nu aveţi certitudinea unei bune relaţionări cu copilul dumneavoastră, nu ezitaţi să cereţi sfatul specialistului.