E la modă acum să fii diagnosticat cu tulburare de hiperactivitate şi deficit de atenţie, pe scurt ADHD. Ba mai mult de-atât, dacă eşti un copil vioi şi nu-ţi prea place să stai locului sau te înscrii în categoria copiilor oarecum mai “greu educabili”, ai toate şansele să primeşti diagnosticul de ADHD şi o reţetă care să rezolve problema.

După ce Statele Unite ale Americii s-au confruntat cu o adevărată epidemie de copii hiperkinetici, care au adus un uriaş profit marilor companii farmaceutice, iată că epidemia se extinde acum în Europa. Statisticile din 2013 arată că, în Germania, fiecare al cincilea copil primeşte “eticheta” de ADHD, iar unul din zece copii este “servit” cu Ritalin (un stimulant al stistemului nervos central foarte asemănător cu cocaina, însă cu efect şi mai puternic şi reacţii adverse grave ) . Această cocaină sintetică a fost descoperită întâmplător în anul 1944 de către un chimist numit Leandro Panizzon, a cărui soţie, Rita, obişnuia s-o “guste” cu plăcere, astfel încât psihostimulantul a primit numele soţiei, Ritalin. Cert este că medicamentul nu a fost creat pentru a vindeca o boală. Există voci care susţin că o boală a fost creată mai târziu în mod artificial pentru acest medicament. Boala a primit numele de Attention Deficit and Hyperactivity Disorder, pe scurt ADHD.

Criteriile de diagnostic prevăd simptome persistente de inatenţie şi/sau hiperactivitate-impulsivitate, care apar înaintea vârstei de 7 ani.

Problemele de atenţie pot fi de ordin cantitativ şi/sau calitativ. Copilul poate fi incapabil să-şi concentreze atenţia asupra unor detalii sau poate face erori prin neglijenţă. Activitatea sa este adesea dezordonată, efectuată neglijent şi fără un plan dinainte gândit. Copilul poate avea dificultăţi de menţinere a atenţiei, îi este greu să ducă o sarcină la bun sfârşit, el sare de la o activitate la alta. Copilul poate lăsa impresia că este cu mintea în altă parte şi nu aude ce i se spune, nu urmează exact cererile sau instrucţiunile şi este incapabil să-şi efectueze temele şcolare sau alte sarcini care îi revin. Există tendinţa de a evita activităţi care cer un efort mental susţinut. Copilul are adesea dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor şi este uşor distras de stimuli irelevanţi.

Hiperactivitatea copilului lasă impresia că ar fi “împins de un motor”, el este în continuă mişcare, se foieşte, se joacă cu mâinile sau sau cu picioarele, nu poate sta liniştit în poziţia aşezat şi îşi părăseşte locul, se caţără sau aleargă în situaţii inadecvate, vorbeşte excesiv de mult.

Impulsivitatea se manifestă prin nerăbdare, dificultăţi în a-şi aştepta rândul, trântirea răspunsurilor înainte ca întrebările să fi fost complet formulate, întreruperea sau deranjarea altora, angajarea în activităţi periculoase fără a lua în considerare pericolul de accidentare sau alte consecinţe posibile.

Pentru a primi diagnosticul de ADHD, copilul trebuie să prezinte şase sau mai multe simptome de inaţenţie sau hiperactivitate-impulsivitate timp de şase luni. Mă întreb dacă nu cumva orice copil energic şi activ poate însuma şase dintre cele prezentate mai sus. Probabil că majoritatea copiilor trec prin perioade de activitate excesivă. Copiii anxioşi pot avea performanţe scăzute în sarcini de atenţie concentrată.

Un test simplu ne poate da indicii valoroase dacă trebuie sau nu să ne îngrijorăm. Se presupune că simptomele descrise mai sus sunt date de un sistem nervos central hipersensibil. Copilul răspunde excesiv la stimuli senzoriali minimali sau lipsiţi de importanţă. Orice copil angajat într-o activitate tresare dacă batem din palme. Însă dacă facem acest lucru de repetate ori, copilul se obişnuieşte cu stimulul auditiv şi după patru-cinci repetări va învăţa să ignore acest stimul. Un copil cu ADHD trebuie să reacţioneze de fiecare dată, chiar şi după zece-cincisprezece repetări. El nu poate controla răspunsul la stimuli senzoriali şi nu poate refuza un stimul repetat de multe ori.

Complicaţia cea mai gravă a acestei tulburări este sentimentul de eşec şi proasta imagine de sine ale copilului. El învaţă treptat că este greu acceptat, se aşteaptă să eşueze şi va dezvolta comportamente care îl vor expune eşecului. Rolul părinţilor este în primul rând acela de a fi suportivi, calmi şi de a răsplăti orice mic progres. Ei pot învăţa copilul să conştientizeze când se apropie punctul în care descarcă tensiunea acumulată şi pot ajuta la dezvoltarea unor modalităţi de liniştire. Astfel, copilul poate fi încurajat să îşi însuşească strategii valoroase de autocontrol. Copiii care învaţă astfel de tipare de comportament până la vârsta de şase ani, vor avea toate şansele de a se descurca bine la şcoală.

Dacă aveţi îngrijorări, adresaţi-vă unui specialist de încredere pentru a evita un diagnostic greşit. Comportamentul copilului poate fi un răspuns la probleme emoţionale induse de situaţia de viaţă (probleme în familie, începerea şcolii la vârste mai mici, dificultăţi de adaptare, suprastimularea copilului, o educaţie laxă sau excesiv de riguroasă etc. ) . Tratamentul în ADHD include psihoterapia copilului şi consilierea părinţilor.